Când îi întreb de ce, mulţi pun reţinerea pe seama emoţiei. Emoţia asta îmbracă însă o frică şi în spatele ei stă ceva de care foarte puţini au avut norocul să scape. Nu e o părere, ci o constatare. Pentru că, atunci când îi întreb, 90% răspund afirmativ la întrebarea câtora dintre ei le-a fost adresată, în copilărie, adolescenţă sau chiar mai târziu, fraza: „uită-te la mine, când vorbesc cu tine!“. Pentru câţi, deci, privitului în ochi i-a fost asociată, de foarte timpuriu, provocarea unei suferinţe. Şi în mare măsură, lucrurile sunt păstrate la acest nivel. Pentru că, la întrebarea câtora dintre ei le-a fost adresată vreodată fraza: „uită-te la mine, ca să vezi cât te iubesc!“, răspunsurile afirmative sunt foarte, foarte rare.

Aşadar, încă de acasă, ochii celor importanţi pentru noi devin încărcaţi mai degrabă cu puterea de a provoca durere. De a certa, de a judeca, de a exprima nemulţumirea şi reproşul. Neşansa continuă şi la şcoală, unde privirile directe ale educatorilor şi profesorilor arareori aduc ceva bun. Ele caută cel mai adesea privirile elevilor pentru a-i întreba ceva, a-i verifica, a-i ridica în picioare sau a-i scoate la tablă. Sau a-i pedepsi. Apoape niciodată pentru a-i aprecia sau încuraja în mod explicit. Calvarul continuă şi la facultate, unde privirea profesorului are scopul de a surprinde lipsa de pregătire la examen sau disconfortul dat de absenţele repetate.

Pe tot acest drum, presărat la tot pasul de oameni cu un rol formativ decisiv, privirea în ochi e golită sistematic de puterea de a face bine şi a ne face să ne simţim bine. Pentru că nu deprindem obişnuinţa de a ne hrăni din privirile celor din jur, nu deprindem nici putinţa de a ne sprijini pe ele, de a primi de la ele putere şi energie. Şi pentru că nu vrem cu niciun chip să repetăm experienţa suferinţei, deprindem obiceiul de a le evita. Obiceiul ăsta ne transformă însă