Munca la IMAS mă pune adesea în contact cu tot felul de firme şi întreprinzători, de la mari CEO de multinaţionale, plătiţi cu cifra de afaceri a IMAS pe un an, până la proprietari de pensiuni care vor să mai deschidă una, dar nu ştiu unde şi cum. Iar criza actuală îi dezbracă pe toţi de vorbe şi iluzii. Când îi asculţi, vezi aproape imediat câte parale face fiecare. Va fi fiind şi experienţa la mijloc, deşi înclin să cred că oamenii se comportă aşa cum sunt mai ales în situaţii-limită.

Să luăm cazul acelui producător de programe de calculator pentru mici firme despre care am mai vorbit. Omul e acelaşi: aceeaşi nevastă, aceleaşi haine, aceeaşi maşină (are cam zece ani vechime), numai că între timp firma i-a crescut mare, în special în ultimii doi ani. Competitorii lui au închis sau şi-au vândut firmele. Unul avea cifra de afaceri de cinci ori mai mare decât Gheorghe al nostru, numai că în 2007 a luat un credit uriaş, a cumpărat o bucată de pământ în Bucureşti la nişte preţuri de ziceai că a cumpărat în Takadanobaba, cea mai scumpă zonă a celui mai scump oraş din lume, Tokio. Voia să construiască un bloc, el, francez emigrat în România, cu cunoştinţe de programare, în nici un caz de construcţii, arhitectură, instalaţii. Când băncile au devenit mai agresive decât seceta, i-a vândut firma competitorului lui român, mult mai modest, dar fără nici o datorie la bancă, cu o listă de clienţi stabilă şi cu venituri prognozabile pe cinci ani înainte. Odată cu datoriile firmei (plătite imediat de românul conservator), cu bucata de pământ vândută la jumătate de preţ, cu BMW cu piele natur (vândut şi el la o treime din cât fusese luat), au venit în firmă oameni specializaţi, buni meseriaşi, care au început să lucreze cu spor când au văzut că locurile lor de muncă erau salvate. Blocul nu s-a mai făcut. Sau mai exact va fi făcut, peste ani, de cineva care se pricepe la făcut b