Cei care s-au grăbit să proclame intrarea în normalitate s-au înşelat. Ori au vrut să ne înşele. Sigur că toată lumea a sperat, în 22 decembrie 1989, că de-a doua zi vom fi în rând cu lumea civilizată. Sigur că toată lumea a sărit cu gura, la televiziuni sau pe la alte colţuri, pe profetul comunist Brucan, care a spus ceva despre 20 de ani necesari intrării în normalitatea democraţiei. Numai că, iată, cei 20 de ani au trecut - era să spun „cu bine", scuzaţi! - şi semnele efectelor întârziate ale sistemului corupt până în măduva oaselor, de care speram că ne-am debarasat, continuă să se arate în toată mizeria lor.
Ce altceva este afacerea Voicu, această reţea sinistră de trafic de influenţă, menită să avantajeze, în orice poziţii, personaje care şi altădată ar fi fost avantajate de arbitrariul şi injustiţia care uzurpa numele de justiţie? Ce altceva sunt nenumăratele cazuri de corupţie investigate de ANI? Nu sunt acestea urmarea clară a învăţăturii îndelung exersate a arbitrariului, a favorizării infractorului politic situat în poziţia „corectă" a epocii? Ba sunt. Şi, în plus, acum există şi instrumentele democraţiei, această Curte Constituţională care poate întoarce pe dos orice lege cu verdictul de neconstituţionalitate. Cătălin Voicu, şi nu numai el, a descoperit că se poate „lucra" foarte bine în democraţie, deturnând justiţia pe argumentul autorităţii sale de senator şi, când nu merge aşa, pe acela, mult mai temeinic, al sumelor cu multe zerouri, în euro. Adepţii normalităţii ar putea sări în sus (puţină mişcare nu strică la orice vârstă), cum, corupţia nu există şi la case mai mari? Ba există, dar parcă nu e atât de bine stabilizată ca la noi, unde numai un efort enorm al acestei guvernări - de ce să n-o recunoaştem? - a făcut ca instrumentele menite să-i pună capăt să poată căpăta contur. Numai că la conturul acesta conlucrează, fie şi în sens invers,