„Mac şi memorie“

Sunt cunoscute surescitările nervoase şi tulburările psihice care l-au afectat de-a lungul anilor pe poetul Paul Celan, alias Paul Antschel (Cernăuţi, 1920 – Paris, 1970). Cauzele sunt multe şi diverse: sentimentul de vină că părinţii săi au fost în 1942 deportaţi ca evrei în Transnistria, iar el a scăpat doar cu internarea pe trei ani într-un lagăr de muncă de lângă Buzău; faptul că părinţii săi au murit în Holocaust („Cum se mai poate scrie poezie după Auschwitz?“, se întreba Theodor Adorno); faptul că şi-a scris toată viaţa poemele în limba germană („limba asasinilor părinţilor mei“); absurda campanie de defăimare dusă de Claire Goll, care l-a acuzat că ar fi plagiat poemele soţului ei, Yvan Goll etc. „Soarele negru al melancoliei“ (cunoscuta formulă a lui Gérard de Nerval) a devenit la Celan „Lapte negru din zori, te bem când e noapte“ (Todesfuge, 1947).

După perioada bucureşteană (1945-1947), Celan a locuit la Viena (1947-1948), unde s-a îndrăgostit de scriitoarea Ingeborg Bachmann (1926-1973). Ingeborg i-a scris tatălui ei (fost activist nazist austriac) că s-a îndrăgostit de un „poet suprarealist“ evreu, care îi umple casa cu buchete cu flori de mac. După o importantă carieră literară (cu prestigiosul Gruppe 47), ea a murit la Roma, în 1973. Cauzele decesului au rămas controversate. Se pare că a luat nişte pilule psihotrope şi a adormit cu ţigara în mână. Nu a supravieţuit arsurilor produse de incendiu.

Claire Goll a pretins că, în volumul de versuri Mac şi memorie (Mohn und Gedächtnis, 1952), Paul Celan ar fi plagiat poemele din volumul postum al lui Yvan Goll, Planta de vise (Traumkraut, 1951). Chiar cele două titluri de cărţi au părut că se aseamănă: macul opiogen al lui Celan şi planta provocatoare de vise a lui Goll. Argumentul este demontabil. Poemul Corona, cu versul „ca mac şi memorie noi ne iubim“, care a dat titlu