Ca gest bine intenţionat, Ora Pământului e greu de egalat sau depăşit. Când ceasurile au bătut 20.30, în ziua de sâmbătă, 27 martie, aproape un miliard de oameni, în peste 120 de ţări, şi-au demonstrat voinţa de a face ceva împotriva încălzirii globale şi au stins luminile timp de o oră. Într-un spectacol de solidaritate oficială, au rămas în întuneric şi multe dintre cele mai celebre puncte de interes de pe harta planetei: de la Opera din Sydney la Marea Piramidă de la Gizeh, la fel şi Oraşul Interzis din Beijing, Empire State Building din New York, Big Ben din Londra, Turnul Eiffel parizian, siluetele oraşelor Hong Kong şi Las Vegas.

Oricum ar fi, Ora Pământului reprezintă una dintre cele mai de succes acţiuni de relaţii publice concepute vreodată. Organizată pentru prima dată în 2007 la Sydney, în Australia, de filiala locală a organizaţiei World Wildlife Fund, popularitatea ei şi nivelul de participare (la nivel individual şi oficial) au explodat în ultimii ani până la punctul în care nu mai există practic colţişor de planetă unde campania să nu fi ajuns. Aşa cum spunea Greg Bourne, directorul World Wildlife Fund în Australia, „participă toată lumea, de la Casablanca până la taberele de safari din Namibia şi Tanzania".

Dar face Ora Pământului într-adevăr ceva pentru a opri - sau măcar pentru a încetini - încălzirea globală? Nu prea.

Motivele popularităţii evenimentului nu sunt greu de pătruns. Cine, cu excepţia celor mai căpoşi negaţionişti ai încălzirii pământului, ar putea rezista ideii formulate, de pildă, pe site-ul american al Orei Pământului şi care spune că „prin închiderea luminii pe 27 martie, la ora locală 20.30, vei face pasul către o naţiune mai curată şi mai sigură"?

Evident, lucrurile nu au stat mai deloc aşa. Principalul fenomen generat prin închiderea luminii timp de o oră la ceas de seară a fost o acuitate vizuală redusă. Imp