În corul de omagii aduse Poloniei, istoriei sale mai vechi sau mai noi, preşedintelui ei tragic dispărut în drum către comemorarea asasinatelor de la Katyń, s-au făcut auzite la noi şi stridenţele unor accese de polonofilie care păreau să se hrănească mai puţin din admiraţia pentru patria lui Kościusko şi Lech Wałęsa cât dintr-un dispreţ vulgar pentru propria ţară.

Compararea României, a trecutului ei, a stării ei actuale cu Polonia, nu este un lucru nou printre români, deoarece datează cel puţin de la începutul anilor 1980, când sindicatul Solidaritatea a zguduit statu quo-ul monopolului comunist al puterii în atmosfera de stagnare brejnevistă din Răsăritul Europei. Comparaţia dintre România lui Ceauşescu şi Polonia lui Wałęsa, făcută seară de seară, în intimitate, după jurnalul de ştiri al Europei Libere, nu avea cum să ne fie favorabilă şi aici trebuie să căutăm originile unui anumit „complex polonez“ al românilor - înrădăcinat în anii 1980, nu întotdeauna vizibil după 1989, dar care s-a manifestat din nou, în zilele din urmă, sub forma unui exerciţiu de lamentaţie exhibiţionistă. Cu grabă jurnalistică, pe un ton când exaltat, când agresiv, trecutul celor două ţări a fost solicitat să răspundă nedumeririlor noastre provinciale sau să împrospăteze vechi certitudini indignate.

„Ei“, spre deosebire de „noi“, n-au făcut compromisuri, „ei“ sunt catolici, „noi“ ortodocşi, „ei“ s-au revoltat, „noi“ ne-am supus. Cine să mai constate dacă nu au existat, în trecutul României, compromisuri fecunde, ca cel dintre paşoptişti şi Imperiul Otoman sau ca alăturarea la Tripla Alianţă, în 1883, iar în cel al Poloniei revolte pe cât de eroice, pe atât de inutile, ca cea din Varşovia ocupată de germani, în august 1944, care a dus la moartea, în van, a 200.000 de polonezi? Cine să apropie moartea printre străini a lui Mickiewicz de sfârşitul lui Bălcescu sau să se întreb