Cartea Sandei Golopenţia, Viaţa noastră cea de toate zilele, publicată spre sfârşitul anului trecut de Editura Curtea Veche (redactor Doina Jela), e fără îndoială o restituire de excepţie, în care documentul şi memorialistica se îmbină, mărindu-şi reciproc puterea de comunicare, prin contrastul registrelor.

Cartea se structurează în jurul dosarelor de filaj ale Securităţii, rezultate din urmărirea timp de 129 de zile (în două intervale din 1948 şi 1949-1950) a lui Anton Golopenţia, tatăl autoarei, sociolog reputat, membru şi coordonator al echipelor Gusti, funcţionar şi apoi director al Institutului Central de Statistică, un specialist în geopolitică, un om integru, cu vederi de centru-stânga, un savant cu un simţ al responsabilităţii ieşit din comun. Anton Golopenţia e în cele din urmă arestat, în 16 ianuarie 1950, şi piere în închisoare un an şi jumătate mai târziu, la numai 42 de ani.

Pornind pe firul consemnărilor cotidiene şi nocturne ale supraveghetorilor filatori, pe care le editează cu scrupulozitate de anticar şi le citeşte cu speranţa de a putea să reviziteze zilele unei copilării în care tatăl nu devenise încă o absenţă definitivă şi de neînţeles, Sanda Golopenţia îşi aminteşte detalii ale vieţii cotidiene, unele aproape uitate, altele ieşind la suprafaţă cu o precizie pe care talentul scriitoricesc al celei care relatează o face mai pregnantă. Locuri, oameni, întâlniri, gesturile şi vorbele părinţilor, ritualuri casnice sau sărbătoreşti, chipurile colegelor de clasă, ale prietenelor, ocupaţiile zilnice, locurile de joacă, lecţiile de franceză, lecturile şi filmele copilăriei, fratele, mama, bunica, chipuri văzute în treacăt, altele care revin în ani, toate închipuie un Bucureşti postbelic (a cărui hartă e trasată de drumurile cotidiene ale celui urmărit), cu repere încă stabile, dar surpate încet, încet, de vremi. Biserica şi piaţa Elefteri