Între revoluţie şi mistică, între sincronizarea prin saltul în viitor şi replierea către o reacţiune ce exaltă rădăcinile unei Rusii autarhice, scindarea intelighenţiei ruse este unul dintre factorii ce vor modela istoria intelectuală europeană şi occidentală. Radicalismul socialist sau slavofil sunt feţele gemelare ale unui spirit în căutarea propriei sale forma mentis. Expansiunea imperială, în forma ei ţaristă sau sovietică, traduce propensiunea unui milenarism care face parte din genomul rus: extinderea graniţelor indică neliniştea unei naţiuni seduse de fantasmele ei fondatoare.
De aici, necesitatea, cu atât mai mult în cazul românesc, a unei priviri care să recupereze dimensiunea comparată întemeiată pe recitirea spaţiului rus. Căci profilul mentalitar şi instituţional românesc este marcat, în mod indelebil, de întâlnirea cu această proteică Rusie: o Rusie ce ni se înfăţişează, rând pe rând, ca apărător al ortodoxiei, putere protectoare ce dăruieşte principatelor Regulamentele Organice, ca teritoriu stihial al Revoluţiei şi, în fine, ca model ultim de la care se revendică o inginerie faustică. Între 1829 şi 1989, cele două destine sunt inseparabile: imagologia şi istoria mentalităţilor pot fi ferestre deschise către profunzimea unei relaţii ambigue şi ambivalente.
Monumentala sinteză a lui Orlando Figes, Natashas dance. A Cultural History of Russia, imaginează o vastă naraţiune care se naşte şi se organizează în jurul acestei interogaţii fondatoare: cum poţi să fii rus? Convocarea literaturii, ideilor, artelor vizuale este imaginată în funcţie de o finalitate precisă, aceea de a cartografia harta deconcertantă a două secole de dileme identitare.
Neliniştea rusă, pare a sugera Orlando Figes, decurge din dificultatea poziţionării şi dintr-un anume disconfort interior.
Schizoidia rusă este cu atât mai dramatică, cu cât ea se suprapune pes
