Un articol al lui Dominic Lawson care pune o problemă simplu şi direct: de ce l-au apărat atîţia pe Polanski, cel care a violat o fetiţă de 13 ani, şi de ce e atît de agresat Papa pentru acelaşi tip de abuzuri ale unor preoţi din biserica catolica.

Un preot e instanţă morală. Ăsta e primul răspuns pentru care reacţia este atît de dură în cazul copiilor abuzaţi de oamenii bisericii. Dar asta nu explică totuşi indulgenţa cu care e tratat regizorul genial Polanski. Povestea pe scurt: la 44 de ani, acasă la Jack Nicholson, a încercat să drogheze o fată de 13 ani, nu prea i-a ieşit, dar a violat-o oricum.

Papa îşi tot cere scuze, Polanski nu a oferit nici o scuză, nu a încercat nici o clipă să se pretindă că e reper moral, a continuat să facă filme bune. Totuşi, a încercat să se răscumpere cumva cu jumătate de milion de dolari pentru victimă.

E important totuşi să realizăm dubla măsură în cazul preoţilor şi artiştilor. Avem două cazuri clare de abuz de putere. Într-un caz, Papa încearcă o reconciliere şi o reformă. În celălalt, Polanski pozează în victima perfectă. Lawson scrie:

Now, it may be that I have missed something, but I don’t recall Roman Polanski offering any sort of apology to the person he actually abused, although he did agree, in 1993, to pay Ms Geimer $500,000, presumably on the understanding that she would cease to be a hostile witness. The point is, I suspect, that whereas the Pope does understand that great wickedness has been perpetrated – systematically – by individuals within the Catholic priesthood, Polanski genuinely regards his own conduct as blameless. In fact, he sees himself, and not the 13-year-old girl he sodomised, as the victim.

Un articol al lui Dominic Lawson care pune o problemă simplu şi direct: de ce l-au apărat atîţia pe Polanski, cel care a violat o fetiţă de 13 ani, şi de ce e atît de agresat Papa pentru