Elitele sînt indivizi care, pe paliere clar delimitate, întruchipează ceea ce fiecare dintre noi, în grupul sau comunitatea sa, admiră. Elitele sînt ceea ce noi ne-am dori să ajungem, reflectă felul în care noi am vrea să gîndim, să acţionăm, să credem. Elitele sîntem „noi“ la modul ideal, sînt, într-un alt fel de a spune, ceea ce ne reprezintă, în valorile noastre de azi, dar şi în felul în care vom acţiona pentru mîine.

Orice comunitate are elitele ei, marea majoritate a oamenilor se raportează la una sau mai multe elite. Existenţa elitelor este ontologică la nivel societal. Viaţa, în sens figurativ, a acestor elite este direct dependentă de importanţa socială a valorilor pe care le reprezintă. Într-o societate contestatară, ca a noastră, cu inapetenţă aproape organică faţă de stabilitate, elitele care rezistă în conştiinţa publică mai mult de un deceniu sînt greu de identificat.

Vilfredo Pareto, în tratatul său, ne vorbeşte despre două feluri de elite, care par a transgresa vremurile şi care sînt emblematice prin mecanismul pe care îl utilizează: elitele „vulpi“, caracterizate prin „instinctul combinatoric“ şi elitele „lei“, definite prin ceea ce Pareto numea „persistenţa agregatelor“. Această diadă o regăsim sub diferite forme: promotori ai schimbării vs susţinători ai stabilităţii, inovatori vs obedienţi, cei care, puşi faţă în faţă cu o regulă, identifică, în primul rînd, oportunităţi de eludare a acesteia pentru a-şi atinge scopul vs cei care tind să îşi adapteze scopul noii realităţi create de respectiva normă.

Pînă în decembrie ’89, partidul-stat făcuse o adevărată politică din promovarea publică a ceea ce se dorea a fi elitele „lei“, oameni care reprezentau, pe diferite paliere de interes, „idealul omului nou“, „multilateral dezvoltat“, omul care întrunea cu succes şi patriotism valorile pe care partidul le promova prin propria ideolog