O societate democratică presupune, poate mai presus de toate, o puternică organizare a societăţii civile. Asta înseamnă organizarea cetăţenilor, la toate palierele, astfel încât aceştia
să-şi impună şi să-şi apere interesele prin controlul exercitat asupra instituţiilor statului, dar şi prin oferirea unor alternative ale acestora. Din păcate, deşi în România avem o sumă de instituţii menite a stăvili abuzurile din partea administraţiei (Curtea de Conturi, Avocatul Poporului, Agenţia Naţională pentru Protecţia Consumatorului şi multe altele), ele funcţionează mai mult atunci când - şi cum - vor ele.
De câte ori nu ne-am simţit neputincioşi atunci când am asistat la cheltuirea fără sens a banului public, la impunerea unor acte normative care nu sunt în interesul cetăţeanului sau când am fost înşelaţi de comercianţi? De fiecare dată am constatat că nu putem face nimic, că eforturile pe care ar trebui să le cheltuim ar fi disproporţionate faţă de ipoteticul beneficiu obţinut. Lucrurile ar fi stat, desigur, altfel dacă i-am fi avut alături pe miile de concetăţeni frustraţi de acelaşi fapt. Aici ar trebui să intervină organizaţiile societăţii civile. Ceea ce înţelegem mai greu este că aceste organizaţii nu „vin" pur şi simplu, ci trebuie să ni le creăm noi înşine, ori măcar să le susţinem atunci când au fost create deja, şi asta nu doar atunci când avem nevoie de ele. Excesul de recurs la instituţiile internaţionale de tipul CEDO este şi un efect al lipsei activismului civic.
Primele organizaţii ale societăţii civile s-au format imediat după căderea dictaturii, înainte chiar de apariţia partidelor politice. Au trecut douăzeci de ani, e vremea bilanţurilor şi în acest domeniu. Proiectul „Catalogul Societăţii Civile", implementat de FDSC şi finanţat de Trust for Civil Society in Central&Eastern Europe, reprezintă un prim pas în realizarea unui studiu d
