(apărut in Dilema, Nr. 193, 20 - 26 septembrie 1996)

Problemele esenţiale ale protecţiei sociale nu pot fi tratate exclusiv în maniera impresionistă cu care ne-au obişnuit discursurile acelor politicieni care au înlocuit „grija faţă de om a statului socialist” cu formula potrivit căreia „statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent”. Formula citată aici este extrasă chiar din textul Constituţiei (art. 43 alin.1). Trebuie remarcat, mai întîi, că ea conţine o puternică sugestie etatist-autoritară, căci statul e obligat să intervină în economie; riguros vorbind, această obligaţie contravine unei alte dispoziţii constituţionale, şi anume celei în care se afirmă că „economia României este economie de piaţă”. Pe de altă parte, în loc să specifice modalitatea în care respectiva obligaţie a statului e supusă controlului, formula care ne interesează indică un scop vag, ce nu poate fi susceptibil de o interpretare univocă: e vorba de „asigurarea unui trai decent”. Definind protecţia socială în spiritul unui etatism fără margini şi atribuind acestui etatism un scop lipsit de un sens precis (traiul „decent”), Constituţia a devenit suportul unor discursuri politicianiste care coabitează foarte bine cu o sărăcie, la rîndul ei, fără margini, dar şi cu practici politice clientelare tipice pentru un stat socialist corupt. E evident că, în aceste condiţii, oricare cetăţean e aşezat, fără voia lui, în faţa unei alegeri scandaloase: cine nu alege să fie client al statului atotputernic, va fi sărac (va alege sărăcia). Una din consecinţele acestei situaţii este aceea că întrebările legate de statutul protecţiei sociale îşi pierd orice interes, fiind considerate o iluzie, o dovadă de irealism politic.

Şi totuşi aceste întrebări trebuie formulate. Ele sînt de felul următor: cin