E parte din mine şi nu pot să-i neg acest drept fiindcă s-a bătut pentru el de-a lungul anilor, când îndârjit, când blând. Totuşi, când nu e în preajmă (mai ales iarna, de obicei) nu-mi lipseşte, recunosc. Îmi văd liniştită de ale mele, de prieteni, de drumuri urbane şi preocupări zilnice. E drept, însă, nici nu-l înşel, dar asta nu ţine neapărat de vreun puseu personal de fidelitate, ci se întâmplă pentru că pur şi simplu nimeni nu mă face să mă simt ca el. Până acum, a reuşit mereu să surclaseze alte flirturi, alte pasiuni. Pe lângă el par doar amuzamente trecătoare. Şi nici el nu e deloc gelos.
Mai mult, am descoperit că Amsterdamul şi Sibiul, două dintre oraşele mele favorite, mă fac să mă gândesc la el – poate şi de aceea să-mi fie dragi aceste locuri? Nu ştiu, dar bănuiesc că nu e străin de asta!
De obicei, dă semne de viaţă într-o seară rece de primăvară, iar dacă plouă pare să fie încă şi mai bine pentru el. Orice pretext îi foloseşte, poate să fie un cântec, o imagine, un cuvânt, dar noi doi ştim că, de fapt, nu are nevoie de nici un pretext.
Uneori se strecoară subtil, insinuându-mi-se în sistem, visceral, de nici nu ştiu când a apărut şi mă trezesc ca posedată! Alteori dă buzna, arogant, ca şi cum ar fi la el acasă, îmi zăpăceşte prezentul şi gândurile, se instalează comod, îmi schimbă gustul cafelei şi mirosul odorizantului din sufragerie, deschide geamul şi face ca toţi pescăruşii. Şi rânjeşte tandru-îmbietor: „Haide, doar ştii foarte bine că nu poţi să-mi rezişti la nesfârşit! Zip it”, iar eu nu zic nimic pentru că ştiu că are dreptate.
Şi, mai devreme sau mai târziu, depinzând (dar nu neapărat) şi de agenda mea, îi fac pe plac şi mă supun lui. Şi atunci, abia atunci, rânjim împreună. În sfârşit, nu mai e nimeni şi nimic între noi, suntem unul şi acelaşi. E singurul care-mi dă acea senzaţie unică de libertate. Mă înclin şi îmi a
