De mult nu m-am mai întîlnit cu întrebări care să sune, pentru mine, atît de dilematic precum acestea: cum ne mai construim elitele? Cine construieşte elitele româneşti, astăzi? Cum se definesc elitele noastre postcomuniste? Cine are şi cine nu are nevoie de ele? Aş fi vrut să am răspunsuri limpezi, sau măcar nişte formulări limpezi ale propriilor mele dileme. Nu a fost aşa; totuşi – scriu, pentru că înceţoşarea peisajului, cînd e vorba despre elitele româneşti, mi se pare, în cele din urmă, un răspuns în sine.

Situaţiunea

Din perspectiva pe care mi-o dă experienţa de profesor într-o universitate de stat – şi una dintre cele mai bine cotate, la noi – aş spune că, dacă universitatea (şcoala superioară, academia, institutul de studii avansate etc.) are responsabilitatea formării, educării şi perpetuării elitelor intelectuale, atunci universităţile noastre nu fac nimic semnificativ, nici susţinut, în acest sens. Cîtă vreme comandamentul principal pare să fie „ţării cît mai mulţi studenţi!“, iar criteriile de finanţare ale universităţilor ţin cont de cantitatea de înmatriculaţi, cîtă vreme (din aceleaşi sfinte raţiuni financiare, de sărăcie prost administrată pe termen lung, care se numeşte, mai nou, „nevoie de sustenabilitate“) toate cadrele didactice sînt normate la fel, „toţi într-o egalitate“, vorba lui conu Leonida, iar lefurile nu pot ţine cont de calitatea formativă a activităţii didactice a fiecăruia, cîtă vreme sîntem somaţi sau îndemnaţi să coborîm standardele academice pentru a le adecva unui învăţămînt superior masificat, nu cred că se poate vorbi serios de o politică interesată de formare a elitelor. Elitele se formează, totuşi: intermitent, incidental, în insule mici coagulate în jurul unor personalităţi, eventual, dar percepţia mea este că „procedeul“ nu e fundamental diferit de acela din anii comunismului, cînd elitele universitar