Doina Rusti. Zogru, Fantoma din moara, Lizoanca. Astazi: Camasa in carouri.

Ce e in capul tau?

O viteza nebuna. Cand miscarea din capul meu da semne de relaxare intru in panica.

De ce esti asa cum esti?

Asta a fost samânţa, crede-ma, eu m-am straduit! Dar nici nu pot sa zic ca nu-mi place.

Cum ai vrea sa fii?

Exact cum sunt.

Ti-ai conturat o identitate ca om? Iti foloseste la ceva in lumea asta?

Una dintre primele mele experienţe de viată se leagă de o pisică, de-a cărei coadă am atârnat un cârlig de rufe. Jur ca nu mi-am imaginat c-o s-o doara, ba chiar eram convinsa ca o s-aprecieze gluma. Era seară, cu familia adunata in sufragerie. Iar într-o secundă viaţa noastră tihnită s-a spart ca un pahar. Cu eforturi, după ce pisica trecuse printre vaze şi se cătzărase pe perdele, cineva a eliberat, in fine, coada înfiorată. Însă după aceea, în liniştea restabilită, am avut o întâlnire lungă, atât de lungă încât mai durează şi astăzi. Bunicul m-a-ntrebat ce-avusesem cu pisica. N-a insistat, nu era o întrebare care să aştepte răspuns. Însă în ochii lui albastri se vedeau două realităţi de neşters: era uluit, nici nu bănuisem pân-atunci că nelămurirea unui om poate să doară, şi, mai mult chiar, era mâhnit într-un mod profund şi ireversibil, încât m-am speriat de moarte. Nu mi-a zis nimic, nu m-a pedepsit pentru coada pisicii, dar privirea lui m-a pus în contact cu dezamăgirea omenească. Iar în jurul acestei descoperiri s-au aşezat notele viitoarei mele personalităţi. Şi azi, după ce sensibilitatea mi s-a tocit, intru în suferinţă dacă aflu că am dezamăgit pe cineva. Când aud că un om mi-a citit cărtzile şi nu i-au plăcut, primul meu impuls este să-i trimit o bere. Nu pentru că asta ar mai repara ceva, ci pentru că este consolarea cea mai ieftină. Mă îngrozeşte nu gândul unui disconfort de lectură cât acela că poveştile mele îi