Pentru cititorul Viorel: fruntea sus man. Vremurile bune pandesc dupa colt!
Imi pare rau (la fel de rau cat imi pare si in titlu) dar chiar n-am cum sa scriu acest text fara sa ma refer la o experienta personala. M-am uitat, am cautat, am citit stiri, lucruri, am citit dialoguri, insa tot la mine m-am intors (ups).
Dupa divort, m-am trezit cu niste telefoane. Nu multe. Putine. La care nu am raspuns, pentru ca nu aveam chef sa raspund, persoanele dragi mie sunt notate cu atentie in telefon, deci cine nu imi e drag, nu apare in agenda. Luand-o pe firul logic, vazand ca nu raspund si pace, telefonistii de serviciu s-au grabit sa-mi dea mesaje (adevarul e nici nu prea tin telefonul langa mine, recunosc, nu sunt atenta la apeluri) in care s-au prezentat. Niste barbati. Mai.. cunoscuti, ca sa fiu eleganta. Eu am raspuns politicos mesajelor, cam in genul: ”multumesc pentru atentie si intentie, dar nu sunt interesata de cunostinte noi”.
Oamenii, fireste, nu s-au lasat. Pe unul l-a tinut insistenta cam trei saptamani. Un altul mi-a dat mesaje toata toamna. Ultimul, cel mai hotarat, o face si acum. In cel mai dragut si mai elegant mod, acum doar regreta ca n-am vrut nici macar sa ne vedem. Nici nu mai stiu de cand imi da mesaje, de luni de zile, chiar sunt uimita ca nu renunta (fiindca de vorbit sau vazut nici nu poate fi vorba).
La inceput m-a amuzat (cum m-au distrat si ceilalti) apoi mi-am spus “iata un hotarat”, acum, inteleg pe deplin parerea lui de rau. Dar nu am ce sa fac pentru a schimba situatia.
Ce legatura are acest text cu titlul de azi. Pai…e simplu. N-am simtit nimic, nici macar un mic interes sa-i cunosc pe distinsii domni, insa nu am lasat lucrurile nici in voia sortii, nici sa degenereze intr-o cavalcada de poezii cu adresant indiferent (eu adica).
Am luat masuri. Dupa niste schimburi de impresii, am inceput incet-incet sa
