Intre o zi care a inceput cu vesti proaste, dileme ametitoare de la conducatorii tarii si ceva ce seamana izbitor a cutremur in Casa Presei (se muta mobila si zici ca se darama sandramaua), imi amintesc de Viena de parca a fost ieri. Waaaait, a fost ieri! Si a fost foarte frumos.
Scopul cu care am mers acolo a fost atins: duminica am alergat la semimaraton, l-am terminat in 2 ore si 37 de minute si am luat si eu medalie. De participant, dar eu tot ma mandresc cu ea. A fost prima data cand am parcurs toata distanta de 21 de kilometri, inainte nu reusisem decat vreo 15. Dar faptul ca oamenii alearga in jurul tau, atmosfera – pe margini sunt sute de sustinatori care te aplauda si striga “Run, don’t stop!” – te ajuta sa treci peste hopurile fizice. La start am fost cata frunza, cata iarba, am alergat impreuna cu participantii de la maraton toata distanta, iar cand noi am ajuns la finish, ei au facut stanga pentru inca 21 de kilometri. In total, peste 35.000 de oameni pe strazile Vienei. Chiar daca nu mai imi simteam picioarele, decat atunci cand ma intepau in semn de protest, chiar daca uneori kilometrii se derulau foarte incet si finalul parea sa nu mai apara, per total m-am simtit minunat. La kilometrul 16, dupa ce am baut apa si am mancat cea mai buna jumatate de banana din existenta mea, viata mi s-a parut foarte frumoasa. Tre’ sa fi fost de vina endorfinele care vin dupa efortul fizic, sau poate faptul ca mi-am depasit limita sau poate doar placerea de a fi alaturi de mii de oameni senini si zambitori. Dupa poza de grup cu medaliile, care mai de care ne intreceam in promisiuni de “data viitoare la maraton!”.
Si apoi a fost Viena. Un oras curat, ordonat, elegant, la fel ca oamenii care se plimba pe strazi. Mi-am amintit din nou, pentru ca mai uit, cat de deschisi si prietenosi sunt oamenii de prin alte tari. Intra firesc cu tine in vorba, li se pare no
