Care ar fi punctul comun al textelor selectate la Festivalul Dramaturgiei Româneşti de la Timişoara?

Punctul comun este investigarea unor experienţe vulnerabile, uneori traumatizante, deopotrivă intime şi colective, pe care experimentul „realitate din beton, plastic şi memorie proaspătă“ le reflectă. Sînt texte care scrijelesc obsesii devenite comportament cotidian, cum ar fi consumismul, fie el trasat în perimetrul supermarketului sau în cel al speranţei că undeva, departe, există o ţară şi pentru tine.

În ce măsură reflectă acest festival diversitatea producţiei dramaturgice din România?

Orice festival este un act critic, o analiză, prin selecţie, a fenomenului în care operează dintr-o anumită perspectivă; este un proiect curatorial care îşi propune să dea o direcţie, să creeze un spaţiu de cercetare şi promovare. Anul acesta, festivalul s-a concentrat pe text contemporan românesc, pe „o dramaturgie de coliziune frontală cu realitatea“, fie că e vorba de istoria recentă (20/20 al Gianinei Cărbunariu) sau de experienţe cu o amprentă locală (5 minute miraculoase în Piatra Neamţ de Peca Ştefan). E o dramaturgie a urgenţei contactului cu temele cotidianului – obsesia emigrării, relaţia tensionată copii-părinţi, frecuşurile ratării etc.

La Festivalul Dramaturgiei Româneşti nu s-au dat premii. Există, totuşi, şi o dimensiune competitivă a acestei întîlniri anuale?

Anul acesta am renunţat la dimensiunea competitivă pentru că toate textele din secţiunea „Focus“ au la bază o selecţie de direcţie: dramaturgie de ultimă oră. Prezenţa într-un festival cu profil bine determinat este deja un premiu. Fiind un festival de dramaturgie, mi se pare important să fie pus în prim-plan textul, şi nu competiţia între regizori sau actori.

Mihaela Michailov este critic de teatru şi selecţioner al secţiunii „Focus“ din cadrul Festivalului Dram