Există la Bistriţa o casă pe care ochiul comun poate s-o ignore, furat de elementele baroce şi neoclasice ale faţadelor învecinate, dar care nu scapă privitorului cît de cît iniţiat şi, cu atît mai puţin, studiilor de specialitate. Este una dintre acele clădiri sobre, cu ziduri de aproape un metru grosime, cu interioare şi subsoluri răcoroase, cu tavane zidite în boltă sau sprijinite pe grinzi masive de stejar, cu ancadramente simple şi elegante din piatră, simbol a ceea ce rămîne în raport cu ceea ce trece. Este vorba de casa Beuchel, cum o numesc specialiştii, sau casa Ioan Zidarul (traducerea poreclei de Muratoris sau Maurer, sub care era cunoscut Johannes Lapicida, meşter pietrar sas, celebru în epocă.) Acestor nume, desemnîndu-i pe doi dintre proprietarii ei, li se poate adăuga şi un al treilea, Pomarius, notar al Bistriţei şi umanist cunoscut dincolo de fruntariile Transilvaniei. Edificiul oferă istoricilor detalii legate de destinul personelor mai sus amintite, direct implicate în viaţa politică a urbei, iar în studiile de istorie a artelor şi a arhitecturii medievale este citat ca etalon al trecerii de la goticul tîrziu la Renaştere. Planul general al clădirii cît şi o serie de detalii de pietrărie arată că, în prima variantă de construcţie, datată spre sfîrşitul secolului al XV-lea, era vorba de o casă de piatră cu etaj, dominată de arhitectura gotică, printre primele de acest fel din cetatea Bistriţei. Proprietarii ei ulteriori au efectuat modificări în ton cu epoca, adăugînd, atît la nivelul faţadei cît şi în interior, elemente renascentiste, preponderente şi în înfăţişarea actuală. Etapa gotică este totuşi bine reprezentată într-o serie de ancadramente din interior, în nervurile bolţilor de la parter şi în profilatura bogată în muchii a unui fragment de fereastră al faţadei, terminată în arc frînt, scos la iveală cu prilejul restaurării din anii ’70.