Duelul celor mai în vogă antrenori din Europa, Mourinho şi Guardiola, a fost cîştigat, în prima sa manşă, de portughez

Sîmbăta trecută, un argentinian pe numele său Mauricio Pochettino descoperea cîteva fisuri în angrenajul, considerat perfect pînă atunci, al Barcelonei. Se întîmpla în derbyul Catalunyei, Espanol-FC Barcelona, un meci în general oribil, cu campioana Europei neizbutind să tragă nici un şut pe spaţiul porţii adverse.

Dacă Pochettino a putut, Mourinho n-avea cum să nu meargă mai departe. Beneficiar al unui lot infinit superior, al unei capacitaţi incredibile de a scoate toate energiile din jucătorii săi, dar mai ales al unei valori absolut remarcabile care s-ar traduce, în termeni mai puţin pretenţioşi, în meserie. Mourinho a preluat ce a constatat în experimentul Espanol şi a dus mai departe. S-a văzut din secunda 30, cînd Samuel a marcat, printr-un atac violent, teritoriul în faţa lui Ibrahimovici cum se va derula jocul. 70 de minute, cît i-au ţinut bateriile pe jucătorii Interului, aşa s-a şi întîmplat, scenariul fiind întocmai cel gîndit de Mourinho, probabil fără golul lui Pedro, sau, de ce nu?, chiar cu el, căci despre marii antrenori se spune că au mereu în calculele lor toate variantele, inclusiv cele mai rele.

Mourinho a înţeles tot

Ce a înţeles Mourinho? Că posesia Barcelonei se naşte dintr-o mare capacitate de a fura mingi în terenul advers. Că dacă se evită pierderile inutile în jumătatea proprie, unde viteza de reacţie a lui Xavi, Messi şi Pedro, aşezată peste o apărare surprinsă, se transformă în pericol, totul e mult mai simplu. Că dacă jumătatea de teren din faţa porţii lui Julio Cesar e bine acoperită, dacă sînt mereu cel puţin 10 jucători cu faţa la minge, Barcelonei nu-i rămîne decît să paseze şi iar să paseze, dar în terenul său, departe deci de pericolul de care vorbeam.

Apoi că nu Messi e omul-cheie.