Unora „boala“ le-a trecut temporar, altele spun categoric că nu s-ar mai întoarce niciodată la viaţa cu program de birou, cu şedinţe interminabile şi şefi. Au până în 35 de ani şi, totuşi, s-au săturat de muncă. Cel puţin de un anume tip de muncă, plin de constrângeri şi cu prea puţine satisfacţii.

Pe Laura Câmpean (33 de ani) o ştiţi deja din paginile ziarului. Scrie la „Viaţa" despre viaţa ei altfel din Piracanga, Brazilia. Cum s-a decis, însă, în urmă cu mai bine de un an, să lase în urmă un serviciu în PR, bine plătit, şi o poziţie socială respectabilă?

Citiţi şi:

Neveste dezbrăcate pentru caritate

Serviciul striveşte femeia

„Pur şi simplu, nu mai eram fericită. Pe măsură ce compania creştea, creşteam şi eu cu ea, în funcţie şi în salariu, dar dispărea timpul de calitate petrecut cu mine, cu oamenii, cu familia, cu natura, cu pisica - cu ceea ce conta de fapt pentru mine. Viaţa mea ajunsese să se reducă la casă - serviciu - casă, cu patru ore pe zi petrecute în trafic, cu capul plin de şedinţe, termene, campanii promoţionale şi «trebuie să fim mai buni ca ceilalţi!»", povesteşte Laura. Ajungea acasă epuizată, treceau trei zile până să-şi sune înapoi mama, la ale cărei apeluri dădea constant „ignore" pe mobil. „Mă uitam în oglindă şi lumina din ochi nu mai era acolo. Şi, atunci, m-am întrebat ce naiba fac cu viaţa mea, pentru ce atâta alergătură, pentru cine, cui îi servea şi cui îi serveam? Eram nefericită."

Într-o primă încercare de evadare a plecat două săptămâni singură în Tanzania, într-o tabără de voluntari. „Mi‑a schimbat viaţa. Mi-a dat curajul să fac ceea ce visasem mereu - să fiu liberă!" Atunci s-a activat declicul ce a făcut-o pe Laura să redescopere valorile pe care nu le mai regăsea deloc într-o viaţă pusă în slujba carierei.

S-a „desprins" treptat

Laurei Câmpean i-au trebuit patru ani să găsească resort