Cum i-aţi convins pe oamenii ăştia să apară în film? Ce le-aţi spus?

Le-am spus exact ceea ce vreau să fac. E un film în care ideea de start e că Ceauşescu revine după 20 de ani. Prin ochii lui, sau profitând de prezenţa asta, încercăm să vedem de unde s-a plecat în 1989 şi unde s-a ajuns. Le-am spus că e un film în care aş vrea să mă apropii de ei mai mult decât se întâmplă de obicei într-un interviu TV. I-am rugat să mă lase să particip la un Consiliu de Administraţie sau să mă lase să îi însoţesc într-o călătorie de afaceri, să îi urmăresc în situaţii care nu apar în reportaje...

Şi v-au lăsat?

Nu toţi şi nu în toate situaţiile. Eu m-am ţinut după programul propus de ei. Nu puteam să le fac eu programul. Şi asta cred că e interesant. Filmul arată exact ceea ce au vrut ei să arate despre ei.

La început, a fost o perioadă lungă de tatonări reciproce. A fost o perioadă în care am încercat să-i cunosc, să mă prezint, să le arăt ce vreau să fac. Unora le-am trimis şi scriptul. A urmat o perioadă lungă până am găsit un program comun, pentru că sunt oameni foarte ocupaţi. Nu reuşeam să îi prind. Eu nu aveam nevoie să intru cinci minute în birou, să filmez şi să ies. Aveam nevoie să stau cu ei o vreme, cu cameră cu tot. Cred că asta într-o altă lume, mai aşezată decât a noastră, era imposibil. Cred că e inimaginabil ca în SUA sau în Franţa, să intru cu un om de calibrul lui Patriciu sau Voiculescu într-o şedinţă de business.

Până la urmă, capitalismul românesc are şi părţile lui bune...

Da. Cred că acolo exerciţiul ăsta de comunicare e mult mai controlat. Nu poţi să visezi că ajungi în preajma lor în condiţii mai relaxate, aşa cum am vrut eu.

Au fost oameni care au acceptat iniţial şi apoi au refuzat?

Au fost oameni care au acceptat să îi însoţesc şi, după aceea, au pus nişte condiţii pe care nu le puteam îndeplini. De exempl