În 2006, am scris în Dilema veche un text care se numea „Cinci lecţii italiene despre anticorupţie“. Era perioada în care DNA, cu Daniel Morar numit doar de scurtă vreme, începuse anchetele serioase care vizau înalţi demnitari, după o lungă perioadă în care România fusese o ţară foarte coruptă, dar fără corupţi. Descriam în articol, pe larg, operaţiunea mani pulite din Italia şi încercam să o pun într-o lumină realistă, pe care nu o vezi în seriale de tip Caracatiţa (linkul aici).

Reiau aici cele cinci lecţii din Italia.

Prima: cînd magistraţii se apucă să aplice legea în cazul politicienilor, aceştia îşi folosesc puterea pentru a scoate dinţii legilor şi a-şi prelungi imunitatea de facto.

A doua: cînd corupţia e generalizată, lipsa de claritate morală deturnează dezbaterea publică.

A treia: presiunea publică funcţionează.

A patra lecţie: e de ajuns un grup restrîns de magistraţi puşi pe fapte mari, pentru a schimba peisajul, chiar dacă majoritatea colegilor rămîn spectatori.

Ultima lecţie: justiţia nu poate schimba de una singură o ţară.

Acestea erau lecţiile din Italia – caz clasic în care vorbim de corupţie de sistem, nu de cazuri individuale. Am asistat, în aceşti ani, la o repetare a scenariului italian la nivel de amănunt. Politicienii au schimbat legile convenabil şi au plasat lupta cu corupţia pe nisipuri mişcătoare. Aici îi includ şi pe politicienii de la Curtea Constituţională. Cînd scriu acest articol ştim că au declarat neconstituţională activitatea de control a averilor, dar nu ştim şi motivaţia deciziei. Scenariul se repetă cu ceea ce au făcut cu DNA: l-au declarat neconstituţional, a trebuit refăcut în interiorul Parchetului General, dar lăsîndu-i autonomia de acţiune şi de resurse. Trebuie să fii prost sau foarte confuz să crezi că interpretarea aberant de îngustă a Constituţiei în acel caz a avut la