Cu 130 de ani în urmă, Imperiul German, Regatul Unit şi Republica Franceză au stabilit relaţiile diplomatice cu România, în aceeaşi zi şi cu note cu conţinut similar, anticipînd deci coordonarea politicii externe aşa cum ea se desfăşoară actualmente în UE. Care era preistoria acestui eveniment şi care au fost urmările?

Istoria trăită în comun – iar istoria Germaniei şi a României abundă de astfel de momente – prilejuieşte nişte naraţiuni comune, nişte amintiri comune care au marcat relaţiile noastre excelente de astăzi. La acest proces al „aducerii aminte“ vrea să contribuie şi o expoziţie de documente istorice despre stabilirea relaţiilor diplomatice cu România cu 130 de ani în urmă, expoziţie care poate fi vizitată pînă la sfîrşitul lunii mai la Arhivele Naţionale ale României. Caracterul emblematic al acestei aniversări este oglindit şi de faptul că această expoziţie a fost deschisă de către secretarul de stat Anton Niculescu, de directorul Arhivelor Naţionale Dorin Dobrincu şi de cei trei ambasadori ai ţărilor analizate.

Momentul declanşator al definitivării statalităţii României – dacă sintetizăm şi simplificăm istoria – a fost Congresul de la Berlin din primăvara lui 1878.

Bismarck şi-a declarat disponibilitatea – nu în ultimă instanţă la dorinţa Rusiei (care, în cele din urmă, a rămas totuşi nemulţumită de rezultatul negocierilor) – să acţioneze ca „mediator cinstit“ între grupurile de interese. A întrevăzut o ocazie pentru Germania să convingă marile puteri europene de acel principiu de saturare promovat de el din momentul înfiinţării Imperiului. De altfel, era singura conferinţă internaţională prezidată de el. Tratatul de la Berlin din 13 iulie 1878 a confirmat independenţa României.

Stabilirea relaţiilor diplomatice de către statele menţionate a survenit, cu toate acestea, abia mai tîrziu, fiind supusă unor condiţii enunţate în T