Pe 21 martie 2002, Rodolfo Baiza Hernandez a fost executat prin injecţie letală la închisoarea federală din Huntsville, Texas. În martie 1985, ucisese şi jefuise cîţiva imigranţi mexicani care tocmai trecuseră ilegal graniţa în Statele Unite. A fost imediat arestat. În septembrie 1985, a fost condamnat la moarte într-un proces fără multă istorie. A fost recunoscut de martori, avea asupa lui arma crimei, a recunoscut şi el. „I-am omorît pentru că am simţit că preşedintele Reagan vrea să fac asta, să scap America de cîţiva ilegali. Texasul a devenit suprapopulat din cauza ilegalilor“. O astfel de mărturisire nu te poate duce decît spre pedeapsa cea mai aspră. Au urmat, apoi, anii scurşi în recursuri, apeluri, memorii de graţiere – Hernandez cerea o altă pedeapsă. Pe parcursul acestor ani, s-a descoperit că Hernandez comisese multe alte crime rămase nerezolvate. Asupra vinovăţiei sale şi asupra justeţii condamnării nu prea era loc de dubii. În iulie 2001, ca urmare a complicaţiilor apărute în urma netratării diabetului, lui Hernandez i s-a amputat piciorul drept, puţin mai sus de genunchi. Cu cîteva săptămîni înainte de data execuţiei, Hernandez a cerut guvernului texan o proteză, în locul piciorului pierdut. „Vreau să merg la execuţie pe două picioare, ca un bărbat. Am intrat în închisoare pe două picioare, pe două picioare vreau să ies“ – a motivat el cererea. Guvernul l-a refuzat. „Satisfacerea cererii dlui Hernandez ar costa contribuabilul 8000 $ şi nu credem că această cheltuială e necesar a fi făcută“ – au răspuns oficialii prin vocea unui purtător de cuvînt, difuzată în direct de televiziunile locale.

Această ştire stranie, deşi veche, mi-a rămas în minte după ce am citit-o la vremea ei într-un ziar american, scrisă cu litere mici, înghesuită la finalul unei coloane de ştiri mai mult sau mai puţin relevante. Din motive lesne de explicat psihologic, am a