15 iunie 1991, Pinatubo, Insula Luzon, Filipine. Erupţia principală reduce înălţimea vulcanului cu 259 de metri.
27 august 1883, Krakatau, Indonezia. Cea mai catastrofală erupţie din istorie aruncă în aer două treimi din insulă, iar zgomotul se aude la 4.600 km. Cele patru explozii au avut o putere cumulată de 10.000 de ori cât cea a bombei de la Hiroshima. Coloana de cenuşă a atins 80 km, fiind văzută de la 6.000 km. În contact cu magma, s-au evaporat 75 km cubi de apă. Cam cât Marea Caspică.
A urmat un tsunami de 40 de metri înălţime, care a ucis 36.000 de oameni pe coastele din zonă. Praful vulcanic a diminuat temperatura medie a lumii cu 1,2° C. Trei ani după erupţie, fumul era încă perceptibil în atmosferă, iar cenuşă s-a găsit şi în Antarctica.
15 iunie 1991, Pinatubo, Insula Luzon, Filipine. Erupţia principală reduce înălţimea vulcanului cu 259 de metri. Ceaţa cu acid sulfuric determină scăderea temperaturii medii mondiale cu 0,5° C. Cenuşa atinge 34 km altitudine şi acoperă 125.000 kmp. Este cea mai mare erupţie după Novarupta (Alaska, 1912), de zece ori mai mare decât cea a vulcanului St. Helens (statul Washington, 1980). În aceeaşi zi, regiunea e lovită de taifunul Yunya, dând naştere celei mai oribile combinaţii de cataclisme din istoria modernă. Zile în şir plouă cu noroi.
În 1883 nu existau avioane. În 1980 şi 1991 erau ceva. Dar parcă nu ne amintim să fi rămas la sol. O fi fost cenuşa aia mai subţire. Oricum, după ce şapte milioane de pribegi vor ajunge cu bine acasă, după ce se va trage linie sub toate calculele de pierderi, după ce ne vom plictisi de explicaţiile geologice şi tehnice, ar fi bine să ne punem întrebarea dacă nu cumva răbufnirea vulcanului-cu-nume-imposibil are şi o semnificaţie.
Nu cumva, pur şi simplu, Dumnezeu ne-a dat o pauză de gândire? Să reflectăm cât de tari suntem, cât de pregătiţi pentru un evenimen
