Prim-plan în alb-negru. Camera tremură uşor în timp ce pe fundal se agită câteva uniforme. Bărbatul care vorbeşte ţine în mâna dreaptă o ţigară şi gesticulează energic. Sursa: EVZ
„Am găsit la peneţeu droguri, armament, muniţie, maşină de scris automată, tipărit bani la peneleu...”. O voce fără chip îi şopteşte din când în când cuvintele-cheie.
Bine aţi venit în Bucureşti! E iunie 1990, iar florile şi sângele sunt proaspete în centrul Capitalei. Ochelariştii şi bărboşii au plecat acasă. Într-un colţ al Pieţei Universităţii, pe o pânză sfâşiată a rămas doar întrebarea. „Români, ne credeţi numai când murim?”. Nici măcar atunci. „Ţara lui Eminescu votează cu Iliescu”. „Iliescu vom vota, fără Kent, dolari, cafea”. „Iliescu e român şi are sufletul bun”.
Într-o duminică de demult, pe 22 aprilie 1990, nişte golani nu s-au mai dus acasă. Au mers la un miting suspect al opoziţiei, apoi au luat cu asalt kilometrul zero al Capitalei, blocând circulaţia şi decretând eliberarea perimetrului de neo-comunism.
Cam atât a reuşit România să recupereze în faţa democraţiei de tip FSN: câteva mii de metri pătraţi, pierduţi după nici două luni de proteste cu iz liric. Au urmat prohodul şi o boceală de două decenii.
Cum arată bilanţul, parcă tot mai plictisitor, al episodului „Piaţa Universităţii 1990”? Ion Iliescu a primit cea mai prietenoasă rezoluţie din partea procurorilor care au anchetat dosarul mineriadei: neînceperea urmăririi penale.
Petre Roman încă nu-şi aduce aminte să fi văzut sau să fi auzit ceva şi oricum crede cu tărie despre fostul său aliat într-ale revoluţiei că este „simbolul unui jucător pentru oameni şi nu al unui jucător pentru el însuşi”. Virgil Măgureanu zâmbeşte cu aceeaşi expresie subversivă, oferind pilde despre lumea serviciilor secrete, din postura omului care le-a trăit şi le-a uitat pe to
