Suntem sau nu de acord - deşi nimeni nu ne întreabă - capitalismul sălbatic reduce oamenii la simple piese de schimb. Le împachetează, cu grijă, după cele 4, 8, 10 ori 14 ore de muncă - depinde de companie sau de instituţie bugetară - le mai lustruieşte, din când în când, iar când acestea se uzează, le aruncă. Ce mare lucru?
Economia de piaţă se joacă de-a v-aţi ascunselea cu piesele de schimb ale capitalismului sălbatic, tutelat de cea mai importantă grijă şi de cel mai "rafinat" principiu: profitul maxim. E un aranjament pe faţă, deschis. Până când omul-piesă de schimb este înlocuit cu un robot performant, supravegheat de alt robot, mai evoluat tehnic, fiecare, la rându-i, mult mai uşor de înlocuit.
Cine spune că în capitalismul sălbatic există echitate, moralitate, eventual tentative fragile de respect faţă de marile valori, faţă de oamenii capabili - indiferent de profesia lor, fie că sunt pescari, fierari, vânători, şoferi, funcţionari, aviatori, medici, profesori, jurnalişti, academicieni - trebuie să mai citească. Citiţi, aşadar, despre sitele, şi ele de schimb, prin care suntem filtraţi cu toţii, în beneficiul unora! E drept, mai sunt şi excepţii pozitive. Pe care, în mod surprinzător, năstruşnica de criză mondială nu le afectează.
Totuşi, nu putem uita câţi şomeri numără acum spaţiul românesc - "Un spaţiu în care se poate muri. Pământ primitor... Este român cine a uitat că e altceva", spunea, cândva, Constantin Noica.
Ar fi inutil să mai punem întrebări de genul: "De ce un brutar, un şofer, un medic sau un academician îşi părăsesc ţara pentru a câştiga un ban de supravieţuire, oriunde în lume sau la marginea ei?" În timp ce pământul nostru primitor, valea noastră verde de acasă, sunt mai la îndemâna celor veniţi aici tocmai de la marginea lumii, pentru un profit consistent. Paradoxurile tranziţiei! Încă.
În era capitalismului
