● Anne Vincent-Buffault, Une histoire de l’amitié, Bayard, Paris, 2010
Despre iubirea pasiune, La Rochefoucauld spunea că seamănă cu fantomele ce bîntuie vechile castele: toată lumea vorbeşte despre ele, dar prea puţini sînt cei care le-au văzut. Cred că şi despre prietenie se poate spune acelaşi lucru.
În principiu avem cu toţii prieteni, şi nu fără o durere adîncă şi secretă putem accepta ideea că cel care a încetat să ne mai fie prieten nu ne-a fost de fapt niciodată. Aceasta ar fi una dintre deosebirile dintre iubire şi prietenie: iubirile îşi oferă firesc luxul de a muri, mai devreme sau mai tîrziu, subit sau după o chinuitoare agonie, în timp ce prieteniile, marile prietenii, nu se sting niciodată.
După ani lungi, în care am continuat neîntrerupt să-mi caut prietenele din copilărie şi adolescenţă, fără să observ că doar eu reîncălzesc focul, că doar eu construiesc poduri, spunîndu-mi că asta e, sînt eu mai mobilă, am timp mai mult, care e problema dacă doar eu dau telefon, mi-am dat într-un tîrziu seama că totul se sfîrşise, şi încă de mult. Intrate în maşina de tocat a mariajului, a maternităţii, absorbite de munca lor, îşi pierduseră, pe nesimţite, valenţa libertăţii interioare şi gustul lucrurilor gratuite, disponibilitatea de a se construi dincolo de scopurile practice, cotidiene, parcă abandonaseră dorinţa de a evolua sau nu mai simţeau nevoia să creştem împreună. Ţinta fusese atinsă, nu-i aşa, bărbatul, copilul, jobul şi un zid mare de protecţie în jurul citadelei domestice.
Pe lîngă miracolul de a vedea lumea cu aceiaşi ochi, una din marile plăceri ale prieteniei este de a-l cîntări pe celălalt şi de a te lăsa cîntărit la rîndul tău din priviri lucide, amestec de cruzime, umor şi nesfîrşită caldură. Poate că dintr-un fel de pudoare mă evitau aceste fete devenite matroane mai mult sau mai puţin mulţumite de viaţa lor, poate că
