Impresionantă solidaritatea de care mulţi români au dat dovadă după tragicul accident de la Smolensk şi moartea preşedintelui Kaczynski ş.cl. Să ne înţelegem: nu solidaritate între noi, românii, ci mai curînd solidaritatea fiecăruia dintre noi cu greu şi des încercatul popor polonez vecin şi prieten – şi chiar şi frate, după unele opinii exprimate recent.

Totul a început firesc, în aceste condiţii dramatice: flori şi lumînări la gardul ambasadei, semnături în cartea de condoleanţe etc. După care, solidaritatea noastră a căpătat disproporţii bizare: fiecare televiziune a luat la disecat misterele accidentului (unii comentatori îmbrăţişînd deschis două-trei teorii ale conspiraţiei simultan, toate dintre ele arătînd spre ruşi), unii dintre concetăţeni au cerut instituirea şi la noi a unui doliu naţional pe durata celui din Polonia, iar o televiziune chiar a deschis „prima carte de condoleanţe TV din lume“ (pe sistemul că, lungit pe canapeaua din sufragerie, poţi deveni cetăţean planetar doar trimiţînd prin sms – via postul respectiv – condoleanţe pînă la Varşovia). Atîta noian de solidaritate chiar te pune pe gînduri. La începutul anului 1991, cînd Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria s-au individualizat (fără noi) în grupul de la Vişegrad, unii români – vezi presa vremii – au considerat gestul ca fiind o impoliteţe şi şi-au adus aminte (cu reproşuri) de sprijinul pe care România îl dăduse Poloniei în toamna lui 1939. Acum i-am iertat. Aşa se întîmplă cu tragediile altora: ele ne fac miloşi, empatici şi fraterni. Dacă respectivii s-ar bucura şi ar avea succese, am deveni circumspecţi şi geloşi; dar dacă sînt la ananghie, ei au parte de toată solidaritatea noastră, mai ales verbală. Pe scurt, românii au bruşte (şi pasagere) efuziuni de fraternizare cu cei bătuţi de soartă (sau cu cei prea puternici ca să mai fie bătuţi de cineva). Acum 300 de ani, fraţii noştri er