Arsal e un sat mic, cu vreo 500 de locutori, in Valea Bekaa, asezat intr-o vaisoara arida la poalele Munitlor Ante-Liban. Daca n-ar fi batranii care poarta kufiah alb-rosie si jalabia, ai crede ca esti intr-un film cu John Wayne. Vantul taraie ciulinii pe strazile prafuite in caldura amiezii, iar usa magazinului satesc scartie amenintator. Si parca, totusi, nu e singura asemanare.
Daca esti fermier, pleci la camp cu o pusca pe umar. Altfel mori de foame sau de gloantele fermierilor sirieni. Libanezii din Arsal, in majoritate suniti, au pamanturile la granita cu Syria, care nu a fost clar demarcata niciodata. Si pentru ca armata libaneza nu are nici un fel de prezenta in zona, fermierii sirieni s-au instalat pe pamant libanez. Asa spun satenii din Arsal cand trebuie sa explice de ce au agatat de umar mereu un M16 si nu iau pe munte doar cosul in care strang fructele din livezi.
Satul e deja celebru in jurnalele de stiri din Liban. La fiecare doua luni, mai are loc un duel intre un fermier libanez si unul sirian. De cele mai multe ori e doar scadalul si impuscaturile, dar se intampla ca unii fermieri sa si moara aparandu-si pamanturile. De ambele parti, desi nu e clar niciodata ce se intampla de partea siriana, de unde nu scapa deloc informatii, ci doar zvonuri.
“Asa se intampla de ani in sir. Daca te duci sa-ti muncesti pamantul, te impusca. Asa ca trebuie sa ne aparam”, imi zice contabilul primariei, un om micut la stat si negricios. Inchisese usa biroului ca sa nu auda colegii ca vorbeste cu presa, dar e oricum poreclit “the press man”. Sirienii, zice el, vor sa-l aiba cat mai curand in bataia pustii pentru ca el aduce de obicei televiziunea de la Beirut atunci cand se intampla “o nedreptate”.
Omul cel mic si negricios asuda puternic si, pe masura ce povesteste, se infurie. Familia lui are pamanturi la granita cu Siria, pe versantul muntelui