Un articol ca o bijuterie scris de Mihnea: O teorie a “happy end”-ului.
“Happy end-ul face parte din categoria necesităţilor psihice care pot fi dobândite precum reflexele”, spune el şi nu se opreşte aici. Explică, pe îndelete:
“Aşa cum crezi că există rai şi iad, că viaţa veşnică e posibilă, că totul are un sens, la fel ai nevoie de dovezi, fie ele şi ficţionale, că fericirea e posibilă şi pe lumea asta, la fel îţi sunt de trebuinţă proptele şi modele de optimism, tot aşa îţi doreşti să inhalezi energia solară a reuşitei. Da, bănuiesc din nou contraargumentul: “Şi dacă nu cred în lumea de apoi?”. Atunci, cu atât mai mult: te obligă conştiinţa să-vrei-să-încerci-să-speri-să-fii-fericit în viaţa asta“.
“Vreau povestea, nu viaţa. Viaţa o ştiu, a mea şi a altor câţiva”.
“De ce ne dorim happy end, din moment ce totul e o convenţie – întrebam mai sus. Tocmai de aceea. De acea convenţie avem nevoie, de iluzia fragmentului apoteotic, de şansa la existenţă a triumfului asupra incertitudinii, de limpezirea unui rost pentru aparentul haos actual. Ele – convenţia, iluzia, şansa – ne hrănesc şi ne îmboldesc, ele ne sunt şi morcov, şi băţ, momeală şi bici, magnet şi frică. Viaţa trăieşte cu poveşti”.
La finalul textului, Mihnea îi ruga pe cei din blogroll, printre care mă număr şi eu, să comenteze subiectul. Şi da, sigur sunt multe de adăugat – ceea ce vă invit să faceţi şi voi – pe marginea lui. Dar eu voiam, înainte de toate, să vă propun postul lui pentru lectură.
La rece, poate fi combătut. Dincolo de teorii, însă, rămân viaţa, povestea şi sufletul. Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter
Un articol ca o bijuterie scris de Mihnea: O teorie a “happy end”-ului.
“Happy end-ul face parte din categoria necesităţilor psihice care pot fi dobândite precum reflexele”, spune el şi nu se opreşte aici. Explică, pe îndelete:
“Aşa cum crezi
