Ahmet Davutoglu este unul dintre puţinii turci în măsură să spună dacă tradiţionala orientare laică şi pro-occidentală a Turciei şi mai noua intenţie de creştere a influenţei Ankarei în lumea musulmană sunt compatibile

Sondaje desfăşurate în Turcia în toamna anului 2008 arătau că procentul turcilor doritori de aderare la Uniunea Europeană era în scădere: puţin sub 50% în acel moment, faţă de 73% în 2004. Reticenţa europenilor face pereche, aşadar, cu pesimismul în creştere al turcilor: doar 26% dintre respondenţi mai credeau atunci că Turcia va intra într-o zi în UE.

În acest context s-a produs schimbarea unui ministru-cheie în guvernul turc - condus de Partidul (moderat islamic) AKP. Ministrul de Externe Ali Babacan - pe care l-am cunoscut şi apreciat -, care îndeplinea din 2005 şi rolul de negociator-şef al aderării Turciei la UE, afişase un optimism constant în privinţa viitorului european al ţării sale. Declarase presei turce că 2008 va fi anul priorităţii pro-UE în politica Turciei. N-a fost să fie. La finele lui 2008, relaţiile dintre Turcia şi UE atingeau un minimum istoric. La fel relaţiile dintre Turcia şi Israel, pe fondul operaţiunilor israeliene din Gaza, aspru criticate de Ankara. Pe acest fundal s-a evidenţiat un bărbat discret, cu vorbă domoală şi idei multe: Ahmet Davutoglu, un universitar de 50 de ani, devenit diplomat şi consilier de politică externă al premierului Tayyip Recep Erdogan, a dat atunci curs unui autentic turneu diplomatic între Egipt, Siria şi Fâşia Gaza.

Profesorul Davutoglu era deja considerat omul din spatele deciziilor de politică externă ale premierului turc. Una dintre cărţile sale, Stratejik Derinlik (Profunzimea strategică), din 2001, netradusă în engleză dar foarte populară printre militarii, politicienii şi universitarii turci - îi crescuse considerabil cota. Ideea de bază a analizei era respec