Alexis de Tocqueville: „Aristocraţia poartă în chip natural cugetul omului către contemplarea trecutului şi îl fixează în trecut. Democraţia, dimpotrivă, trezeşte în oameni o instinctivă respingere a ceea ce e vechi. În această privinţă, aristocraţia e cu mult mai favorabilă poeziei...“
Ce mai pot însemna cuvintele lui Tocqueville astăzi, cînd aristocraţia e un reziduu neconvingător, o formă de scăpătare, mai mult sau mai puţin „reamenajată“? Pură nostalgie? Neîncrederea spontană a unui nobil faţă de „noutatea“ unui „sistem“ plebeu? Sau mai curînd teama (subînţeleasă) că ceea ce poate fi socialmente şi politiceşte dezirabil nu e neapărat profitabil spiritualmente? Dacă reconsiderăm sensul originar al aristocraţiei („puterea celor mai buni“), lucrurile se mai îmblînzesc. Democraţia nu are sens, dacă exclude puterea celor mai buni. Democraţia e, dimpotrivă, şansa egală acordată celor mai buni de a avea acces la putere. Cu alte cuvinte, un stat democratic nu e acela care discreditează şi exclude elita, ci acela care garantează tuturor posibilitatea de a deveni elită, de a se alinia liber unei exigenţe elitare.
Politic vorbind, democraţia e decizia lucidă a celor mulţi de a se livra celor mai buni din comunitatea lor. Cei buni sînt buni, dacă ştiu să slujească binele celor mulţi, iar cei mulţi sînt buni, dacă ştiu să-i identifice, să-i crediteze şi să-i aleagă în funcţii de conducere pe cei mai buni dintre ei. Democraţia autentică nu înlocuieşte tirania unei minorităţi privilegiate prin ceea ce Tocqueville numea „tirania majorităţii“. Ea nu înlocuieşte calitatea prin număr. Democraţia autentică înlocuieşte elita arbitrară printr-o elită legitimă. Ea nu mizează atît pe „majoritate“, cît pe o preeminenţă a consensului. Înţeleg prin consens nu efectul unei numărători mecanice, al unei oarbe inventarieri de voturi, ci decizia unor conştiinţe libere de a subo
