Recenta participare la un juriu teatral mai mărunţel mi-a înlesnit reluarea contactului (pe care, în chip cît se poate de voluntar, îl cam pierdusem în ultima vreme) cu scenele din Capitală şi din ţară şi cu – implicit – repertoriul lor, cum ar veni, normal. Adică nu acela pe care îl vizitează îndeobşte criticii şi nu acela care vizitează îndeobşte festivalurile, ci acela care îi are ca oaspeţi pe spectatorii plătitori de toată ziua (mai adesea, de toată seara), spectatori posesori de abonamente, spectatori aduşi în sală de „organizatorul de spectacole“ al teatrului sau de victoria lor personală la vreun concurs radiofonic, spectatori de vîrstă mică, de vîrstă mijlocie şi de vîrstă mare, spectatori care fac coadă la casa de bilete, spectatori care nu citesc piesa înainte (mă rog, uneori nici ăilalţi nu...), spectatori care identifică interpreţii după rolurile acelora din serialele TV, spectatori care pronunţă greşit numele dramaturgului (las’ că nici ăilalţi nu... întotdeauna...), spectatori, altfel zis, ce alcătuiesc acea abstracţiune misterioasă – publicul – despre care ştiu atîtea ăilalţi. Ce văd aceşti spectatori la teatru?
Văd, domnilor, multe comedii şi farse – în sensul specific al cuvîntului – şi văd multe spectacole unde contribuţia creatoare a regizorului este în general modică, atingînd perfecţiunea, în felul ei, atunci cînd izbuteşte să nu-i deranjeze prea tare pe actori. Adică văd, am impresia, cam ceea ce vedeau la teatru şi părinţii lor, şi bunicii lor, şi stră-stră-străbunicii lor (dacă erau de altă etnie decît cea română, care s-a apucat să facă spectacole în sală abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea) şi ceea ce vor vedea, probabil, şi nepoţii, şi stră-stră-strănepoţii lor (dacă nu luăm în serios calendarele maya şi alte surse de nelinişte cosmică). Este bun acest lucru? Este rău? Nu-i nicicum. Este.
De pildă, spectatorii Teatrul
