De aproape 20 de ani guvernele şi miniştrii învăţămîntului ne-au tot spus că „se face reformă“, iar legislaţia în domeniul educaţiei s-a adoptat şi modificat de mai multe ori. N-am avut – totuşi – o reformă adevărată (deşi, prin 1997-1998, începuse bine), ci tot felul de schimbări mai mari sau mai mici, în funcţie de partidul la putere şi de ideile fixe ale fiecărui ministru. Comisia prezidenţială însărcinată să evalueze starea educaţiei a ajuns, în 2007, la concluzii amare: sistemul românesc de învăţămînt este „ineficient, nerelevant, inechitabil şi de slabă calitate“. Aşa încît, s-a decis elaborarea unei noi legi, „atotcuprinzătoare“.

Acum, legea a ajuns în Parlament şi se speră adoptarea ei pînă în iunie. Are peste 100 de pagini şi încearcă să adune la un loc cam totul – de la învăţămîntul primar la educaţia permanentă, y compris statutul personalului didactic (care fusese pînă acum o lege separată). Nu ştiu dacă o astfel de legiferare „totală“ e mai potrivită decît adoptarea unor legi mai simple şi mai clare, care să reglementeze separat şi specific fiecărui domeniu (căci, evident, problemele grădiniţelor sînt altele decît ale cercetării în universităţi, de pildă). Dar principalul ei defect mi se pare acela că încearcă să legifereze foarte multe, inclusiv chestiuni care ar putea fi lăsate la decizia fiecărei instituţii sau comunităţi locale ori pe seama ministerului. Un singur exemplu: elevii beneficiază de tarife reduse cu 75% pentru accesul la manifestările culturale organizate de instituţiile publice, scrie la art. 70. Dacă un teatru va dori, la un moment dat, să-i primească pe elevi gratis la anumite spectacole, nu va putea, căci legea a decis altfel. De ce asemenea detalii financiare trebuie puse în lege? Şi mai sînt şi alte exemple posibile... Nu insist. Dilema veche va realiza în curînd un dosar despre noua lege a educaţiei şi viitorul pe care n