Impresia mea e că oraşele de provincie din România au început să se dezvolte în modalităţile puternic personale de-abia de cîţiva ani încoace, de maximum zece în cazul unor centre regionale importante. Adică de-abia după ce moştenirea centralismului comunist a început să-şi piardă cu adevărat influenţa. A fost un proces de recuperare a identităţii şi de lentă asumare a noii situaţii, anume că fiecare dintre aceste comunităţi locale trebuia să preia decizia privind gestionarea şi dezvoltarea sa. Desigur, şi înainte de 1989, fiecare oraş important avea identitatea lui culturală şi regională, dar aceasta era camuflată, cumva, de uniformizarea masivă impusă de regimul comunist, care acoperea cam tot, de la economie şi administraţie pînă la stil de viaţă şi chiar cultură. După 1989, oraşele mari (în paralel cu cultura naţională) şi-au recuperat şi tradiţiile lor culte interzise sau marginalizate de comunism, dar şi identitatea regională a zonei înconjurătoare de care comunismul le izolase. Fireşte, acesta nu a reuşit niciodată (în cazul în care chiar şi-a propus asta serios, ceea ce mi se pare îndoielnic) să creeze acea alianţă dintre muncitori şi ţărani. În ciuda incursiunilor fals fraterne ale orăşenilor la muncile cîmpului, satul şi oraşul au rămas separate de politici de dezvoltare diferite şi chiar de bariere poliţieneşti precum „buletinul de oraş“. Acest proces de recuperare a identităţii regionale a fost lung şi accidentat, poate chiar uşor penibil, ca şi procesul similar de recuperare a tradiţiilor la sate sau cel general de recuperare a credinţei creştine. L-am urmărit în oraşul meu natal, Braşov, pe care îl cunosc cel mai bine. Oraşul şi-a refăcut legăturile culturale, sociale şi economice cu ţinutul din jurul său (din ale cărui sate provin deja o mare parte a locuitorilor lui), ca şi cu oraşele mai mici din apropiere. Procesul acesta a dus, mi se pare mi