In urmă cu vreo douăzeci de ani, intr-o duminică insorită, am plecat din Minsk spre Katyn. Cu o zi inainte, imi exprimasem tranşant opinia privind un fals istoric desenat pe o hartă a celui de-al doilea război, hartă văzută la Muzeul de Istorie: trupele sovietice erau poziţionate dincolo de Bucureşti in data de 23 august 1944. Spusesem că nu e vorba de o problemă politică sau militară, ci de una emoţională: tatăl meu făcuse frontul şi ştiam unde se afla in acele zile. Probabil spre a mă ideologiza un pic, a doua zi am fost dus la Katyn, pe un drum al armatelor româno-germane spre Cotul Donului şi Stalingrad. Aveam să inţeleg, nu-i aşa, mai bine ororile lor.
Pas cu pas, vremea insorită a lăsat locul uneia mohorâte, astfel incât la Katyn stătea să plouă şi albul mestecenilor dăduse intr-un gri sufocant. Era cred in 1988 şi, deci, despre crimele sovietice de la Katyn nu se vorbea nici măcar in şoaptă. La Katyn am fost dus să văd ororile războiului. Cătunul din pădurea de mesteceni - de la şoseaua ce ducea spre Smolensk, până la monument erau vreo 6-7 km pe care orice vizitator trebuia să-i parcurgă pe jos: nicio maşină, niciun autocar nu avea voie să intre pe drumul străjuit de "miresele albe", cum le numeşte Şukşin. Monumentul, pentru care artistul luase Marele Premiu Lenin, era cu adevărat impresionant: Artistul refăcuse fiecare casă - arsă de către trupele germane, intregului cătun i se dăduse foc după ce sătenii fuseseră impuşcaţi - prin ceea ce rămâne după un incendiu dintr-o casă de lemn: hornul şi poarta. Hornul era din marmură, poarta din piatră. In centru, un dreptunghi din marmură. In trei colţuri erau plantaţi mesteceni, in al patrulea ardea o lumină. Simboliza faptul că in Bielorusia fiecare al patrulea locuitor pierise in război. Din când in când, un dangăt slab, parcă venit din unduirea mestecenilor, te infiora.
Mi s-a spus că toate ar
