Nu o dată poezia Letiţiei Ilea a fost pusă sub semnul golului, al vidului. Precum o barieră nec plus ultra, acesta e mărturisit de poetă, deşi cu un alibi senzual („miros de deşert în nări") sau sentimental-ocazional („aş porni acum chiar acum / dar nicăieri nimeni nu mă aşteaptă") ori ca o secvenţă parabolică („ani de zile / bătuse la o poartă / în spatele căreia / erau doar hăul şi pustia").

Într-un loc este confesiv asumat, deşi nu fără adjuvantul unei plasticizări: „golul care mă absoarbe în fiecare dimineaţă / o încăierare cu propria spaimă / fără vreun zid / să-mi adăpostesc spatele / biciuit de cotidiene trădări" (absenţa). Dar nu golul specifică această producţie în care de fapt predomină o aglutinare a materiei, o încleştare a fiinţei cu materia, ca o probă liminară a existenţei, ca o patetică aproximare a unei identităţi. În acest context golul nu e antitetic materiei, n-o neagă, ci o confirmă aşa cum excepţia confirmă regula. Un gol împărtăşit ar înscrie o depăşire a stihiei materiale, o transcendenţă care aici lipseşte. Drept care autoarea se dedă unor exerciţii pe trama palpabilului, a realităţii proxime, consemnate cu o frenezie rece, cu paradoxalul elan al dezabuzării: „deci să începem /prin zăpada care nu se-aşază / printre resturi de petarde ambalaje / cioburi de sticlă şi frînturi din ceilalţi ani / greu de izgonit apa din bocanci / încotro încotro / mă uit din cînd în cînd la ceasul din turn / s-ar zice că aştept / el nu e disponibil el nu e conectat / ceilalţi de mult au plecat/ privesc vitrinele am ratat toate ofertele toate reducerile / din luna decembrie încotro / închis pînă în 10 ianuarie / sărbători fericite reveniţi în 2007 / de fericire şutez cu sete în roata unei maşini / cu număr de bucureşti / alarma sună şi sună / nimeni" (e prima z din an). Anunţînd la finele aceluiaşi text: „cît de periculos trăiesc, prieteni", subl