Care e, pe termen lung, continuitatea contribuţiilor metodologice ale Şcolii gustiene? Este o întrebare de multe ori pusă în această jumătate de secol. Importanţa unui sociolog, a unei şcoli de atelier nu se măsoarănumaiprin actualitatea, valabilitatea metodelor, principiilor, legilor formulate. Dacă în practica sociologică de azi nu sînt citaţi un Gusti, un Stahl, un Herseni, un Vulcănescu, un Golopenţia, atunci înseamnă că ei nu au avut nici o contribuţie? Şi, dacă nu sînt citaţi, poate fi oare diminuată şi importanţa lor? Nici Gusti nu a fost rigid, nu s-ar fi continuat pe sine la nesfîrşit. Cine confruntă proiectele sale de cercetare, de construcţie instituţională elaborate după ’45, fie cele de la Academia Română, fie cele de la ONU, se poate convinge de acest lucru. Că sociologia e o ştiinţă dinamică, o ştiau şi cei din Şcoala gustiană. Chiar dacă au acceptat sistemul lui, Gusti nu-i împiedica să experimenteze şi alte abordări. Astfel, e foarte greu să cuantificăm contribuţia unei şcoli din prima jumătate a secolului trecut la practica de astăzi a ştiinţei. Metodele bune îşi pierd numele autorului. În ştiinţele sociale nu toate metodele, nu toate unghiurile de abordare, nu toate legile poartă numele celor care le-au propus pentru prima dată, ci al celor care le-au pus în circulaţie. Ce să mai vorbim despre descoperirile concomitente! Monografia sociologică gustiană a fost originală în epoca interbelică, şi acesta a fost unul dintre motivele pentru care Institutul Internaţional de Sociologie i-a încredinţat profesorului Gusti, în calitate de preşedinte, organizarea la Bucureşti a celui de-al XIV-lea Congres Internaţional de Sociologie. Dar marele merit al Şcolii a fost impunerea cercetării de teren în instituţionalizarea sociologiei în România, cînd acest „detaliu“ nu era deloc firesc în Europa. Deci, pe termen lung, cel mai mare cîştig a fost perpetuarea