Memoria mea se încăpăţânează să lucreze în contratimp cu modele. Sunt incapabilă să discern înnoiri nesmintit notabile pe secvenţe temporale strâmte.
Dorothy L. Sayers spunea, apropo de războiul dintre sexe, că: „Primul lucru ce frapează observatorul neatent este faptul că femeile sunt diferite de bărbaţi [...].Însă esenţial este faptul că femeile sunt mai asemănătoare bărbaţilor decât orice altceva pe lume". Înlocuiţi femeile cu generaţiile de scriitori şi veţi descoperi un alt mare adevăr: optzeciştii (noştri) sunt mai apropiaţi de şaizecişti, de şaptezecişti, de nouăzecişti, chiar de douămiişti, decât de orice altceva pe lume. Deasupra secolelor/generaţiilor succesive de scriitori ai lumii la care am acces, memoria mea înalţă pe o terasă atemporală nume egale, care mai degrabă se presupun unele pe altele decât se exclud.
Pe de altă parte, cred că această conştientizare permanentă şi tezistă a apartenenţei teritoriale şi de generaţie e adevărata şi primejdioasa mentalitate de provincial. Am citit întotdeauna într-o manieră a la Forster. A contat cât de bună e cartea, cât de multe îmi spune, cât mă lasă să construiesc în jurul ei, nicidecum de unde este şi „de-al cui" ori câţi ani are autorul.
Nu cred în rupturi. Rupturile se petrec când are loc vreun cataclism, şi nu-mi amintesc să se fi întâmplat vreunul în ultimele secole... Nici măcar scriptural. E greu să stabileşti punctul terminus al unui fenomen la o asemenea scară când nu-ţi sunt la îndemână decât fragmente şi nai habar cum va fi cu adevărat după data pe care ai socotit-o tu terminus. O poţi face din raţiuni didactice, un fel de ficţiune ca şi cum (cum ar zice Vaihinger) care să-ţi furnizeze iluzia că n-ai pierdut de tot controlul. Îmi plac sintezele, dar le privesc ca pe nişte poveşti, cu o doză substanţială de îndoială. Mai degrabă
pariez pe inventare, pe
