Stupefiantele în viaţa personajelor

Narcoticele au devenit destul de prezente în viaţa personajelor din proza interbelică. Faptul nu trebuie să ne mire. În perioada de trei decenii dintre Primul Război Mondial şi instaurarea comunismului în România s-a schimbat pattern-ul narcofiliei şi portretul robot al consumatorului de narcotice şi halucinogene. Nu mai era vorba de domnitorul sau de boierul (sau chiar de târgoveţul) din epoca fanariotă, care „bea afion" pentru a fi „cu kyef", după tabietul turcesc. Nu mai era vorba nici de bonjuristul „progresist", care învaţă la Paris nu doar „la gât cravatei cum se leagă nodul", ci şi cum se ţine „în dinţi ţigara lungăreaţă". În fine, nu mai era vorba nici de studentul post-paşoptist care se întorcea din Occident (mai ales de la Berlin şi Viena) cu gustul morfinei în sânge.

În timpul Primului Război Mondial, morfina şi alte narcotice au fost masiv folosite şi în spitalele româneşti, atât pentru alinarea durerilor suportate de răniţi, cât şi pentru anestezierea celor operaţi. În unele cazuri, dependenţa de aceste narcotice a continuat după externare. De asemenea, unele năravuri mai mult sau mai puţin noi (inclusiv consumul de narcotice) au fost introduse în spaţiul românesc prin prezenţa multor ofiţeri din armate străine (franceză, germană, austro-ungară etc.), dar şi prin refugierea din Rusia pe teritoriul românesc a multor ofiţeri, nobili, intelectuali cu profesii liberale, negustori etc. după instaurarea dictaturii bolşevice.

Cum spuneam, numărul consumatorilor de narcotice şi stupefiante a crescut mult în România de după Primul Război Mondial. Cele mai folosite droguri în această epocă au fost morfina, heroina, cocaina, opiumul (laudanum) şi eterul. Oricine frunzăreşte ziarele româneşti interbelice vede cât de frecvent aborda presa problema folosirii ilicite a drogurilor: trafic pe