Aş vrea să lămurim un lucru în cele ce urmează. Pe cine aniversăm? Îl aniversăm pe Mircea Martin. Dar nu neapărat pe omul Mircea Martin (o astfel de aniversare nu se manifestă prin articole de revistă culturală), ci pe profesionistul Mircea Martin. Omagiem o activitate, cum se spune, prin punerea în lumină a unui discurs. Nu e vorba de ficţiune sau de poezie, deci nu e vorba de artă – în primul rînd, măcar –, ci de un discurs epistemic. Tocmai aici însă se iveşte neînţelegerea. Pentru că, din punctul de vedere al scenei literare româneşti, cu care întîmplător s-a întîlnit un intelectual care nu era făcut pentru o astfel de intersecţie, necum convieţuire, Mircea Martin e un inclasabil. Întrebarea, dezvoltată: „Pe cine aniversăm, pe Mircea Martin criticul?“. În anii 1970-1980, puteam răspunde afirmativ. Da, cărţile profesorului de astăzi de la Litere erau cărţi de critică, atîta vreme cît „critica“ şi „literatura“ acopereau suprafaţa cea mai mare a teritoriului editorial românesc. Ce nu era literatură trecea în jurisdicţia criticii, fie, dar cu multă grijă circumscrisă, „filozofiei“. „Critica românească“ („critica“, aşa cum termenul e înţeles şi exerciţiul critic, practicat aici), odată dezvăluită în etajele ei sociale, este însă mai degrabă o scenă, un show. De aceea, ea îl tolerează pe Mircea Martin, stă de vorbă cu el, dar nu-l răsplăteşte aşa cum, fără îndoială, o să vedem de ce, ar merita. Criticul român de dinainte de 1989, şi în bună măsură de astăzi, este critic de întîmpinare. Din acest punct de vedere, decalajul nostru faţă de Franţa, de pildă (mai mic decît cel faţă de Statele Unite), este de cîteva decenii. Critica de întîmpinare e regină într-un spaţiu literar tînăr, impetuos, dar confuz, mai recent deschis consumului larg, aşa cum era spaţiul francez de după Revoluţie. De la începutul secolului al XX-lea, odată cu istoricismul (deja vechi), cu Berg