Mi-a trebuit ceva vreme pentru „a putea păşi în marele cristal al lumii interioare“1 din poezia lui Paul Celan. Am ajuns „acolo unde atîtea stau sub semnul tăcerii“2 şi unde e atît de multă viaţă.Cum te poţi apropia de această poezie a dezastrului, cum poţi intra în acest domeniul al inimii fără a fi anihilat de noaptea care stăpîneşte ţinuturile sale interioare? Îmi amintesc rîndurile scrise de Ernest Wichner cu prilejul unui text despre Rolf Bossert, poetul bănăţean care a ales acelaşi sfîrşit ca şi Celan: „Mişcarea şi repaosul, declanşarea şi interdicţia sînt atît de înnodate între ele, încît se produce un instantaneu fotografic al zădărniciei: De parcă pe toate gările ar plana renunţarea la orice speranţă; de parcă speranţa ar lua-o din loc, lăsînd călătorul în urmă, pradă destinului prevăzut şi inevitabil. De parcă ar mai exista ceva care să se numească destin. Nu, între timp destinul a fost abolit, funcţionarii germani l-au transformat în tabele şi statistici, în liste cu morţi, în formulare de valorificare a cadavrelor, rapoarte şi protocoluri. Ce rămîne sînt experienţe, este propria trăire a supravieţuirii întîmplătoare, durerea pricinuită de pierderea părinţilor, a prietenilor şi rudelorse înşurubează în trup şi te marchează definitiv cu stigmatul ei.“3 În extraordinara carte a lui Petre Solomon, Paul Celan – Dimensiunea românească, se regăseşte evocarea tînărului Paul Celan care sosise recent în Capitala României pentru a lucra ca redactor al Editurii Cartea Rusă. Autorul Tangoului morţii e descris „ca un tînăr firav şi frumos, în vîrstă de 25 de ani“, care aducea cu sine „un zîmbet amar, dar şi o dorinţă aprigă de a trăi în sfîrşit“.

După o perioadă petrecută la Cernăuţi, marcată de exterminarea părinţilor în toamna anului 1942, Celan este deportat într-un lagăr de muncă din apropierea Buzăului. Pasajul care m-a tulburat cel mai mult în c