În ciuda aparenţei de frivolitate care se transformă în graţie şi invers, în ciuda unei poveşti cu deznodământ predicti-bil, „prima (mare) iubire, prima (mare) dezamăgire", filmul lui Lone Scherfig ascunde o întrebare tulburătoare la care adolescenţa ajunge în urma unui proces de decantare pe filiera tensiunii inerente vârstei între sense şi sensibility.

Jenny (Carey Mulligan) este atrasă de către infatigabilul David (Peter Sarsgaard) nu doar prin farmecul personal al acestuia, ci şi prin perspectiva pe care acesta io deschide asupra unei lumi paralele, a simţurilor educate cultural, a gustului celui care ştie şi îşi permite să deguste. Concertele de violă, expoziţiile şi licitaţiile de artă, muzica Parisului anilor '60, cu Juliette Greco, Jacques Prevert, flirtul când el este inteligent, nuanţat, un hedonism superior, constituie treptat un univers erotizat avându-l ca magician pe David, playboy-ul şarmant, rafinat, de 35 de ani, venind mereu cu ceva nou, făcându-i cadou oraşul-luminilor, Parisul, ca pe o bagatelă. În celălalt taler al balanţei se află atmosfera de plictis victorian al Angliei anilor '60 înainte de a exploda în mâinile tinerilor furioşi din Portocala mecanică (1971) al lui Kubrick, a Beatleşilor, a rock and roll-ului, atmosferă claustrală de colegiu, având drept muzică declinările limbii latine însoţite de sfaturile călăuzitoare şi mămoşenia doctrinară a fetelor bătrâne blocate în stereotipuri. Întrebarea pe care Jenny o adresează profesoarelor ei, faţă de care nutreşte un real respect, interpretate excelent de Emma Thompson şi Olivia Williams, este la ce bun şcoala? Întreg mediul şcolăresc, colegii şi colegele de vârsta ei, încă neemancipaţi, are pe lângă aerul învechit, îndepărtat de pulsul vieţii, o sicitate repetitivă, fără a da o şansă iregularului, rupturii de nivel, spontaneităţii. Promisiunea realizării se află întruchipată