Poetul şi traducătorul (inclusiv al lui Celan) Michel Deguy, întruchipîndu-l aproape perfect pe traducătorul ideal de poezie, cel implicat nemijlocit în praxisul poetic, nu găseşte cîtuşi de puţin (într-o convorbire cu Ines Oseki-Dépré) că poezia ar fi, cum spun unii, intraductibilă. Afirmaţia cum că, de pildă, un poem nu se lasă „parafrazat“ – pentru a rămîne aproape de vechiul postulat al lui Dryden, după care o traducere ar fi reuşită dacă s-ar plasa între „metafraza“ literală şi libera „imitaţie“ – i se pare lui Deguy absurdă. În ceea ce-l priveşte, el este convins că «le poème dit quelque chose», mai precis acel „ceva“ ascuns în sensul adlitteram al Bibliei, apărat cu fanatism de vechii rabini, pentru ca pornind de aici să poată dezvolta ulterior Kabbala, interpretarea lui neţărmurită. Îl spui „altfel“, într-un anume acord cu prezentul nemijlocit, ştiind însă că acest „autrement dit“ se va deschide odată cu pasul următor indeterminării semiotice: un fel de „sortir de soi“, pentru a pătrunde în spaţiul larg deschis al conotativului.

Nu întîmplător se conturează aici interogaţia asupra modelului pe care practica traductivă a lui Paul Celan l-ar putea furniza (sau nu) tentativelor de a-i traduce opera în alte limbi. Majoritatea exegeţilor sînt, de altfel, de părere că impetus-ul poetic celanian nu cunoaşte vreo diferenţă esenţială între „producţia“ unui poem „original“ şi traducerea unui text „străin“: după Jean Bollack, „Celan şi-a tratat întotdeauna textele de tradus ca şi cum i-ar fi aparţinut integral, ca şi cum ar fi fost vorba înainte de toate de el însuşi, ca depozitar al verbului ce şi-a găsit deja locul în poezia universală“. Plecînd de la compacta reţea intertextuală din poemele lui Celan, Klaus Voswinckel propunea chiar perspectiva inversă, prin care acestea ar putea fi tratate ca „traduceri“: „ele traduc limbajul altora în propriu-i li