Vine o vreme cînd ceea ce faci, ceea ce cunoşti, ceea ce-ai iubit, ceea ce-ai năzuit, ceea ce-ai trăit şi n-ai vrut să uiţi şi ai crezut că poţi îndrepta se apropie de sfîrşit. Dintre toate modalităţile de a ieşi din scenă, cea mai potrivită este atunci cînd controlul ultimului act stă sub semnul propriei decizii. Nu e nici zi de sărbătoare, deşi ies de sub o povară care-şi are originea în comunismul cel mai atroce şi a durat pînă în zona ultimelor consecinţe ale mascaradei pseudo-democrate, nu e nici zi de doliu, chiar dacă am senzaţia că particip la înmormîntarea cuiva apropiat. E o zi ca oricare alta, deşi o parte din mine dispare şi nu se va mai întoarce niciodată. Douăzeci şi doi de ani de cuvinte puse în slujba unei himere.

Dincolo de fluctuaţiile valorice inerente, uneori coborînd pînă la caricatură gratuită, dezamăgirile mele au ţinut în mai mică măsură de calitatea ori tematica textelor produse. Din noianul celor peste o mie de articole, nu-mi pot contabiliza decît două reproşuri. Culmea, nu datorate criticilor acerbe, ci unor laude nemeritate: la adresa preotului Gheorghe Calciu şi a studentului Marian Munteanu, două decepţii majore. Nedrept nu-mi amintesc să fi fost. Prea aspru în exprimarea judecăţii, da. Pe cei care au motive să se simtă persecutaţi, îi rog să mă ierte. Acesta este riscul de a-ţi asuma rolul unei persoane publice. Frustrările mele, cîte sînt, provin din perimetrul impactului pe care truda mea era îndrituită să-l aibă şi l-a ratat. Mă consolez vag cu gîndul că nimic din ceea ce s-a scris după Decembrie 1989 nu s-a bucurat de consecinţa unei schimbări în bine. Nici pamfletele devastatoare ale lui Paul Goma, nici vituperările acide ale Apelului către lichele, nici editorialele Alinei Mungiu, nici lamentaţiile lui Horia-Roman Patapievici ori zorzonelele analitice ale lui Mircea Cărtărescu. Mai bine de două decenii am tras