Felul în care se aşază uneori lucrurile se poate dovedi mirabil. Dacă, în 1646, Olimpia Aldobrandini nu ar fi rămas văduvă în floarea vîrstei, cardinalul Camillo Pamphilj nu ar mai fi avut nici un motiv să-şi înfurie unchiul – încrîncenatul papă Inocenţiu al X-lea –, renunţînd, pentru o idilă amoroasă, la înalta demnitate primită în urmă cu doar trei ani. În această înlănţuire de împrejurări, este probabil ca pe Via del Corso din Roma, în locul Galeriei „Doria-Pamphilj“ de azi, să se fi aflat un simplu palazzo, eventual purtînd ilustrul nume Borghese. Este limpede că, în îndelungata configurare a actualei instituţii muzeale, ce sedimentează amplificări şi restaurări în paralel cu sporirea patrimoniului, cuplul Olimpia-Camillo a avut un rol fondator. Mai întîi, pentru că o bună parte din colecţia de pictură – mai cu seamă piesele renascentiste, cu precădere cele din şcolile emiliene, dar şi bijuteriile ieşite de sub penelul maeştrilor neerlandezi contemporani – şi palatul însuşi provin din zestrea oferită de familia Aldobrandini. În al doilea rînd, pentru că, după un exil de cîţiva ani în împrejurimile Romei, la Frascati, tînăra pereche a ales să locuiască aici, şi nu în palatul familiei Pamphilj din Piazza Navona. Tocmai amenajarea noii reşedinţe, preambul necesar locuirii cu fast, constituie episodul inaugural al viitorului muzeu, din care a rezultat suita de appartamenti nuovi, decorate de artişti pentru care fostul cardinal (de numele căruia, ca un amănunt secund, se leagă termenul „nepotism“) reprezenta un comanditar preţios. Coincidenţa face ca aceleiaşi epoci să-i aparţină înmănuncherea numelor Pamphilj şi Doria (în 1760, după aproape un veac de uniune, ramura Pamphilj se stinge, iar cea genoveză, al cărei legendar strămoş era condotierul Andrea Doria, preia întîietatea), actuala dispunere a tablourilor (în conformitate cu un manuscris ce descria exhaust