Ca urmare a declaraţiilor acordate în ultima vreme de ministrul transporturilor, Radu Berceanu, cel mai recent interviu fiind oferit cotidianului Gândul, putem alcătui astăzi un top al principalelor justificări servite de autorităţi la întrebarea noastră nervoasă: „De ce nu avem încă autostrăzi?“.

Pe locul cinci în topul „Nu-i călcaţi pe politicieni, că şi ei sunt şoferi!“ se află măturicile arheologilor români. Periodic, aceştia descoperă ruine milenare aflate exact pe traseul proiectatelor autostrăzi de care au atâta nevoie urmaşii daco-romanilor. Reacţia autorităţilor este fie de a amâna construcţia până ce trece măturica de arheolog, fie de a muta traseul autostrăzii - este opţiunea ministrului Berceanu - cu câţiva kilometri convenabili mai încolo. Ferice de cel lovit în teren de o astfel de mutare!

Locul patru se acordă măiestriei cu care birocraţia românească pune beţe în roţile şoferilor plătitori de taxe. Bazat pe prezumţia de hoţie, statul român are obsesia controlului, impunând rigoare în respectarea unei legislaţii oricum uşor de păcălit. Pentru a începe construcţia unei autostrăzi decente, statul român are nevoie, mai întâi, de o prospectare a terenului pentru alcătuirea caietului de sarcini pentru licitaţie, apoi urmează licitaţia în sine, apoi procesul contestaţiilor, apoi aşteptarea venirii fondurilor... în final întreaga procedură se întinde pe o durată de aproximativ un an. E natural căci personalul ministerelor oricum acuză subdimensionarea.

Pe locul trei tronează însăşi Uniunea Europeană. Fondurile nerambursabile dăruite verişorilor estici mai săraci apar doar dacă dorinţa de a lucra serios la autostrăzi este demonstrată. Prin urmare, statul român trebuie mai întâi să scoată banul din buzunar şi să construiască jumătate din şosea, iar cealaltă jumătate este finanţată ulterior de Uniunea Europeană. O strategie care rămâne incompati