Dan Miron nu este un debutant. A mai publicat o carte (Aşteptarea Regelui Pescar) acum 15 ani, la Nemira, editură care i-a lansat pe cei mai buni tineri prozatori ai anilor '90 (Radu Aldulescu, Daniel Bănulescu, Dan Stanca, Simona Popescu şcl). Volumul a fost un eşec, de pe urma căruia autorul va fi invăţat multe.
Ignorat de critică şi cvasiabsent din viaţa literară timp indelungat, Miron a ieşit nu de mult la rampă cu un nou roman in care are tot dreptul să-şi pună multe speranţe, deşi e scos tot din mantaua "nemiroticilor". Dovada? Minimalismul estetic ce modelează o poetică a realismului prozaic, fără metaforă, in acord cu nevoia de adevăr, vitală in societatea românească atât de grăbită să accepte minciuna confortabilă, şoapta cârtitoare fiind ţinută, se ştie, la mare preţ in neamul nostru plin de umor şi fantezie, iubitor de bancuri şi vorbe spuse numai pe jumătate.
Fără să accepte cu totul postura de prizonier al cotidianului şi de explorator al banalităţii inconsistente, Dan Miron nu indrăzneşte, totuşi, nici să intindă coarda până la virulenţa sălbatică a blestemului şi nu atinge nici tonalitatea gravă ca o bătaie de gong a basmului apocaliptic. Titlul simpatic-diminutival - Scândurica - reflectă opţiunea pentru o formulă romanescă in care intră şi variantele soft, mai puţin radicale, imblânzite cum sunt fie de culoarea subiectivă a ego-grafiei ori de nostalgia povestirii evocatoare, fie de lirismul reflecţiilor menite să camufleze, fără prea mult succes, emoţia.
De ce… Scândurica? Pentru că aceasta e porecla eroinei, Cristiana (a se reţine şi simbolica rezonanţă onomastică), adolescentă sensibilă şi visătoare, cu imaginaţia rafinată excesiv de lectură. Naraţiunea relatează povestea simplă a acestei fete cuminţi care incearcă fără prea mare spor să inveţe arta de a trăi intr-o lume meschină, ticăloşită de goana după bani şi costisit
